Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Însemnări de Livius Ciocarlie

„…la vertu dans toute la fleur de sa bêtise.” Cinismul în toată splendoarea lui, la Vautrin. La scriitorul însuşi, sarcasmul cu aparenţă soft: „…un fel de făptură intermediară între om şi plantă sau – poate – între om şi Dumnezeu.”

„…alţii spiritualizează carnea, cerându- i să le dea ceea ce ea nu poate să dea.” Spiritualitatea aceasta improbabilă este atinsă, totuşi, de marii senzuali.

„Singurele şi imensele mele două dorinţe, să fiu celebru şi să fiu iubit.” Şi una, şi alta? Nu-i cam mult?

În 1820, breasla scriitorilor decisese: poate să se ocupe de orice „în afară de literatură”. Pare de râs, dar nu e. Tineri, destui viitori mari scriitori nu te lasă să le prevezi evoluţia. Cazul lui Balzac.

Şi-a uzurpat particula nobiliară. Măcar într-o privinţă n-a greşit. Ca număr de silabe e mai bine aşezat Honoré de Balzac.

Criteriile se mai schimbă. Curtius scrie fraze deosebit de puternice pentru a interzice judecarea moralităţii oricărui artist, iar asta ca să-l apere pe Balzac de învinuirile că ar fi fost… vanitos şi egoist. Nu ticălos, nu turnător.

Balzac îl anunţă pe Marx. Crede în mersul legic al Istoriei, bazat pe contradicţie şi conducând spre progres. „Balzac, scrie Curtius, îi deplânge pe cei ce se opun sensului în care evoluează lucrurile…” Din ideea că unii se opun sensului Istoriei s-au tras, pe latura comunistă, nenorocirile secolului 20. Nu-i vorbă, ele au devenit posibile prin disoluţia Imperiilor – adică a nenorocirilor anterioare – provocată de Primul Război Mondial.

Balzac, burghez, vede în secolul XIX unul mare. Doamna Hanska, aristocrată, îl vede, ca şi artiştii rafinaţi, stupid. Muncitorii, dacă ar fi avut glas, i-ar fi zis apăsător.

Balzac ducea dorul unui dictator capabil să măture „nostimada asta care se numeşte regim constituţional”.

Nostim în criza financiară actuală este că, dacă vrei să supravieţuieşti, trebuie să-l salvezi pe asasin.

Nietzsche scria despre „orăcăitul virtuos al unor broaşte puse la respect, care ajunseseră la disperare în mlaştina lor”. Cerându-le iertare congenerilor, cam aşa ne văd, în Epocă, pe noi.

Citesc într-un „material” al Securităţii: „În luna martie a decedat. Faţă de cele de mai sus propunem scoaterea lui Turcea Daniel din SIG şi clasarea la CID a materialelor fără menţinerea în evidenţa generală.” După moartea suspectului încetau urmărirea, dar numai cu aviz de la comandant.

Văd, pe Masaryk, placa cu Ştefănescu- Goangă. Arestat în 1950, mort în închisoare în 1958. Mă gândesc la isteţii care vorbesc de dictatură. Deocamdată, Băsescu n-a trimis S.R.I.-ul să-i aresteze, noaptea. Atunci, ce am avea?

Au trecut 22 de ani. Ceauşescu ar fi murit de mult? Nu cred. Am asista la toamna patriarhului, aplaudând şi ovaţionând.

Stăm de vorbă la prânz. Noi ştim ce înseamnă psihoză colectivă. Câte gogoaşe am înghiţit în decembrie! 4 000 de morţi, babe care umblau cu grenade în sacoşă, ascunse în colivă… Putem să-i credem până şi pe coreeni. (Mă întrebam: să fi apărut o nouă specie de oameni, să fie ăştia sinceri? Un documentarist român i-a surprins în timpul unui discurs inflamat. Li se închideau ochii, ba chiar adormeau. Sunt oameni, oameni ca noi, şi ei.)

Prânz cu oameni obişnuiţi, toţi trecuţi prin facultăţi. Ce fantasmagorii le pot umbla prin cap! Suntem un popor veşnic tânăr, hrănit cu superstiţii. Nu părem apţi să ne maturizăm.

Pot să înţeleg convingerea că Dumnezeu există, fiindcă se bazează pe credinţă, dar mi-e mai greu să înţeleg certitudinea că nu există, la atei. De unde vor fi ştiind ei?

Telefonează Corina: „– Ţi-a apărut cartea. – C’eşti copil? – Am văzut-o pe internet. – O fi o coincidenţă de nume.” Habar nu aveam. Je sème à tous vents. Aflând că cineva îşi face de lucru cu tot ce am scris, m-a apucat şi compasiunea şi ruşinea. Vreo douăzeci de cărţi! Azi-mâine, mai bine te ocupi de Balzac.

Primesc volumul, îl recitesc şi constat, nu prima oară, că am un supraeu excesiv de dur. Mi-e antipatic, cum se zice, până la Dumnezeu. Şi atunci, de ce nu mă lipsesc de el? Răspund ca tata, când îl întrebam de ce nu s-a dus să vadă Viena, idealul lui, cât s-a mai putut: „Ei!, de ce…”

Tata a fost omul fundamental. Prin el am aflat ce înseamnă moralitatea ireproşabilă şi, pe de altă parte, marea literatură. Sub aspectul incoruptibilităţii, experienţa a reuşit, dar într-al relaţiilor cu oamenii, al vieţii în societate, deloc. Fire slabă, contrastantă cu a lui, am de ce să fiu nemulţumit. Literatura mi-a oferit-o indirect, prin cărţile din casă. De la 15 ani am ştiut ce este capodopera. Abia cu timpul am aflat şi că aşa ceva nu voi putea să fac. Dar tata nu mi-a fost supraeu. Dimpotrivă, m-a iubit. Straşnic l-am răsplătit!

Iar faptul fundamental, bun şi rău, al vieţii mele a fost, cred, unul intrauterin, şi anume efectul dorinţei mamei mele ca eu să fiu fată. Pe jumătate i-a şi reuşit, producând ceva ce nu e nici aşa, nici aşa. Altfel zis, nicicum.

E oarecum liniştitor să ştii că nu poţi să-ţi strici viaţa decât făcând ceva improbabil, cum ar fi o mare porcărie sau producerea unui accident. Altfel nu pot şi nu puteam s-o ratez – şi bine ar fi fost dacă aş fi ştiut din capul locului, nu m-aş mai fi învinovăţit. A rata înseamnă a nu face, dintr-un motiv de care eşti responsabil, ce ai putea să faci. Eu mi-am pierdut timpul şi mi-am bătut joc de viaţă în multe feluri, însă mai bine decât am făcut oricum n-aş fi putut. Aş zice chiar că am reuşit mai mult decât, cu ce mi se dăduse, ar fi fost de aşteptat. Bine măcar că am aflat până n-a fost prea târziu. Pun caietul jos şi mă uit mai departe, acum cu conştiinţa împăcată, la cursa Paris-Nice.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara