Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Însemnări de Livius Ciocarlie

Despre un primitiv: „…rămâne aşezat timp de ore, pur şi simplu acolo, într-o inerţie totală; dacă-l întrebi la ce se gândeşte, este ofensat, căci în ochii lui a gândi este privilegiul nebunilor! Deci n-ai de ce să presupui că se agită vreo gândire în el.” Mă cam recunosc.

Cred că, fără să mă duc până în India, am să devin ceea ce Mircea Eliade ar fi vrut să fie şi a cam pretins că a şi fost. Un iluminat, un preafericit, un – eu, nu el – idiot. Privesc peretele din faţă cu nesaţ.

Am observat de mult (îl avea şi tata) pe faţa multor bătrâni, numai bărbaţi, un surâs permanent care pare nătâng, dar e numai sfios. Parcă şi-ar cere iertare că mai trăiesc.

O decizie înţeleaptă a lui Jung: e potrivit să numeşti Dumnezeu unele aspecte ale experienţei interioare, cu condiţia de a nu pretinde că ştii ce înseamnă Dumnezeu.

Mă regăsesc în Pamuk: „…faptul că relaţia mea cu El a rămas la nivelul unei temeri difuze şi al unei tratări superficiale care, din prudenţă, nu răscolea prea mult acest subiect, se datora şi împrejurării că nimeni nu mă instruia, acasă, în această privinţă. Poate şi pentru că nimeni nu ştia nimic care să-mi servească drept învăţătură: (…) nu i-am văzut niciodată pe cei din familia mea să-şi facă rugăciunea, să ţină post ori să îngaime vreo rugăciune. Din acest punct de vedere, membrii familiei noastre se îndepărtaseră simţitor de religie, dar convieţuiau cu ea…” Mă regăsesc până la un punct. Acea temere difuză şi, prin urmare, nici acea prudenţă, nu le simt. Deci, nici această socoteală nu mi-am făcut-o: „Socoteam, cu o parte a minţii, că dacă Dumnezeu ştia tot, aşa cum se spunea, deşi eu nu puteam crede în El aşa cum mi-aş fi dorit, era nespus de ager la minte şi avea să mă ierte, dându-şi seama de ce nu puteam crede în El cu niciun chip.” Rămân la regretul de a nu putea crede, numai la atât.

Cartea lui Pamuk despre melancolia Istanbulului decăzut m-a învăţat, sper, întrucâtva, să privesc dărăpănăturile Bucureştiului cu alţi ochi. (Oare? Chiar şi Calea Moşilor, de la bulevardul Carol la capătul liniei de tramvai?)

Insomnie majoră. Mă trezesc la două, mă întorc când pe o parte, când pe alta, speriat că din tot ce-mi propun să citesc nu mă atrage nimic. Cum se întâmplă şi în viaţă, mi se face somn când venise vremea să mă scol.

Nu demult, un zăpăcit împungea doamnele, cu un ac, în tramvai. Ieri, o persoană rămasă neidentificată i-a tăiat pielea celui mai bun prieten al meu în aceste zile friguroase: bătrânul cojoc. Omul a tăiat buzunarul în van, ca să zic aşa. Era gol. Parcă o aud pe T: „Ţi-am mai spus. Nu pleca de acasă fără bani!” Eu, acum: „Ei, vezi! Nu-i iau de econom ce sunt.”

E o mângâiere a vanităţii în a constata că un mare scriitor s-a hotărât să scrie tocmai despre tine. Cortazar: „…una din acele fiinţe care rămân în urmă şi acţionează numai din inerţie, chiar dacă dau dovada uneori de o voinţă aproape îngrozitoare de a nu face nimic, de a nu trăi cu adevărat în ruptul capului.” De unde o fi ştiut?

O văd pe T cum, nici ea prea dotată, scotoceşte hârtii, chitanţe, lumină, gaz, declaraţii de venit, şi îmi dau seama că singur n-aş fi ştiut să trăiesc. Despre reparaţii şi meşteri, nu mai e nevoie să spun…

Corina îmi recomandă Iov, al lui Joseph Roth. Citesc şi spun da, e bun, şi tot mai puternic pe parcurs, dar ce păcat de sfârşitul hoolywoodian! Ea spune da, dar eu cred că tot sfârşitul e numai un vis. N-ai observat că începe când personajul adoarme, iar la sfârşit adoarme din nou? Revăd şi tind să-i dau dreptate. Îndreptarea, deus ex machina, a lucrurilor în existenţa lui Mendel Singer începe după fraza: „Aşa adoarme astăzi Mendel, ţinând în mână batista înnodată.” Iar la sfârşit, după tot miracolul ce i se întâmplă, citim: „Se ridică în picioare, împinse un fotoliu lângă canapea, puse tabloul în fotoliu şi se culcă la loc. (…) Mendel adormi. Şi se odihni de greutatea norocului şi de măreţia minunilor.” E o lectură atentă, de tipul Matei Călinescu, Ion Vartic, Ioana Pârvulescu. Şi ca să am şi eu o contribuţie, subliniez cuvintele „se culcă la loc”.

Aseară, pe History, explicaţii „ştiinţifice”, integral ridicole, ale miracolelor care au însoţit ieşirea evreilor din Egipt.

O ieşire în lume, fie şi de numai două zile, funcţionează ca un soi de deşertăciunea deşertăciunilor. Mi se pare derizoriu tot ce „am de făcut”. Ce-i cu toate prostiile astea, îmi spun.

Aflu din cartea lui Curtius despre Balzac că doi mistici din secolul 18 se numeau Bonnet şi, celălalt, Robinnet. Un n în plus.

Copil, Balzac îşi spunea, ciocnindu-şi fruntea: „E ceva aici!” Eu ar fi trebuit să spun, la aceeaşi vârstă: „Nu-i nimeni acasă? Cam sună a gol!”

Curtius risipeşte multe pagini ca să scrie despre taină la Balzac. Problema e că tocmai ce ţine de taină a îmbătrânit la el.

Balzac: „Totul se înlănţuie în lumea reală. Fiecare mişcare corespunde aici unei cauze, fiecare cauză este legată de întreg; urmează deci că întregul e prezent în cea mai neînsemnată mişcare.” Iar Curtius spune că viziunea lui Balzac „constă în a privi lucrurile din lumea materială, cât şi din lumea spirituală, în ramificaţiile lor originare, în a avea o concepţie de ansamblu asupra realităţii.” Dacă numai cu atât s-ar fi ales Balzac din interesul lui pentru ştiinţele oculte, ar fi fost tocmai ce i-a trebuit pentru a-şi construi „Comedia”. Din păcate, le-a luat în literă şi peste tot unde apar urmele lor a pălit. Iar Curtius nu ştiu unde vrea să ajungă ocupându-se atâta de misticism şi magie la Balzac.
Se pare că şi Napoleon s-a interesat de galvanism, magnetism… Dar el a făcut-o la Sfânta Elena, nu la Austerlitz.

Ajuns la capacitatea unor personaje balzaciene de a-şi concentra energia, Curtius se ocupă în sfârşit de ceva interesant. Despre un personaj, Balzac scrie că obţinuse succese „fiindcă dorise în fiecare dimineaţă să realizeze ceea ce îşi propusese în seara precedentă”. Se întâmplă cu artiştii mari, monomani, stăpâniţi de un singur gând. Uimirea mea e să constat că la unii gândul acesta nu se referă totdeauna la lucrul de realizat cât, adesea, la succesul de obţinut. Ceea ce îmi reaminteşte întrebarea lui Roman: dacă ai putea să creezi ceva mare fără să se afle vreodată că tu l-ai făcut, ai fi de acord ? El răspundea, fără să ezite: da! Dar Roman era un sfânt.
Degeaba m-aş fi gândit, tot n-am avut ce să concentrez. Succesul m-ar fi bucurat, dar nu cât să-mi stric viaţa, obsedat de succes.
Dacă nu ţi s-a dat cât ţi-ar fi trebuit ca să faci un lucru mare, e recomandabil, pentru starea bună a vieţii, să accepţi condiţia de diletant. A avea mentalitatea unui creator când nu eşti dotat cum ar fi necesar e tragic şi grotesc.

Balzac mai spune adevărul banal, însă inconturnabil, că ai nevoie de elaborare îndelungată. Numai că pentru asta trebuie să poţi să gândeşti. Să te concentrezi asupra unui proiect. Din păcate, nu gândesc. Îmi trece câte ceva prin cap. Îmi pierd timpul când încerc să gândesc.

Poftele sunt multe, pasiunea una singură. Poftă ea însăşi, pasiunea îşi elimină concurenţa. Cam asta este ce spune Curtius, ajuns în sfârşit la liniile de forţă ale lui Balzac. Adaugă: „Marile pasiuni (…) sunt cele care se raportează la valorile supreme din viaţă şi din lumea spiritului.” Depinde ce înţelege prin suprem. Pasiunea se poate îndrepta la fel de bine spre o târfă ca spre icoana verginei Marii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara