Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Însemnări de Livius Ciocarlie

Cobor să stau de vorbă cu T şi am imaginea formidabilei intensificări şi creşteri de viteză a Istoriei în unele împrejurări. Găsesc pe masă, rămasă cine ştie cum, o invitaţie primită de la Jack Lang, ministrul Culturii, la o recepţie unde avea să fie prezent, se spune, şi Laurent Fabius, preşedintele Adunării Naţionale. Nu eram eu chiar invitatul principal, mai erau vreo şaptezeci de români. Era ianuarie 1990. Trecuserăm, într-o lună şi câteva zile, de la îngheţ la răzmeriţă şi represiune, urmate de euforie, îngrijorare, groază şi stupoare, totul într-o tensiune aproape de nesuportat. Şi, brusc, românii la Paris! Păstreaz-o, spune T. Ce să fac cu ea ?

Avem o iarnă despre care se va vorbi („Ţii minte frigul ăla ?”), cum se vorbeşte încă despre zăpada din 1954. Din cauza consumului, scade presiunea la gaze. Aseară, un bătrân indignat. „– Câte grade aveţi ? – Abia 20!” Nu m-aş mira să fie un nostalgic al lui Ceauşescu. Pe vremea lui măcar aveai asigurate 12 grade toată iarna, nu numai când crăpau pietrele de frig. Acum, abia 20. Cam aşa stăm cu era mai bine atunci.

Citesc un volum de poezie patriotică actual. Adică, fără lozinci. Degeaba! Ne-au îmbolnăvit aşa de rău cu România („ţara mea cu ochi frumoşi”), încât mi se face piele de găină oricum s-ar scrie, patriotic, despre ea.

De la o vreme, am început să-mi schimb tabieturile. Una din fixaţiile mele era să nu citesc poezie. Nu citesc pentru că n-o pricep destul. N-o pricep nici acum, dar am reînceput să citesc. Dau o raită prin raft şi-mi spun ce apucăm noi astăzi? Astăzi, noi apucăm Cuvânt înainte. Citesc ceva despre cum creşte părul de fată în loc de grâu. Mde… Mai împing puţin şi dau peste tramvai. Ce frumuseţe, domne!, vorba lui. Cum se lasă în sine, uşor, uşor, ca un zbor de fluturi. Şi cum coboară din Bacovia, nemaicoborând: „Eu nu mai cobor la prima. Nu mai cobor.”

Cristian Popescu: „Se priveşte mereu în oglindă şi zâmbeşte întunericului de acolo.” Eu, când urc scara seara, privesc întunericul din mansardă. Nu zâmbesc.

Ca să ne ducem la Alexandra, pe frigul ăsta, luăm un taxi. Primim obişnuita lecţie, astăzi cu o formulă frapantă: „Până mâncai un colţ de pâine, se ridica un bloc.” „– Câţi ani aveai dumneata când a murit Ceauşescu? întreabă T. –Păi, să vedem…Un an.”

Ar fi de făcut o psihanaliză, sau fenomenologie, a diminutivelor care au invadat televiziunile („Geruţul”, îi roagă T să spună). S-au mutat şi în viaţă. „Au venit bănuţii” mi se comunică. Ne-am infantilizat.

O vocaţie politică irosită, T. După ce-i vede la faţă pe noii miniştri: „Eu nu mă mai lupt cu taximetriştii, să se descurce şi singuri cu ei!”

Se confirmă: în somn sunt megaloman. Am treabă (zor-nevoie) cu un dosar de documente ale casei regale (!). Profesorul care-l are în grijă ezită să mi-l dea. Nu ştie cine sunt, de unde să mă ia. Mă umflu în pene. Că cine nu mă ştie! Că cine mi-s io!

Ascult un interviu pe temă autobiografică luat cuiva pe care, întâmplător, îl cunosc de la A la Z. Ce poate să născocească, mamă! În privinţa asta, mai am de învăţat.

E cunoscut adagiul: n-am timp să scriu scurt. Eu am destul, dar nu din cauza asta scriu scurt.

Sunt mereu în defensivă – şi asta n-ar fi nimic dacă Alexandra n-ar fi luat boala, la pătrat. Tresar de câte ori îmi văd numele în vreo revistă, neplăcut surprins.

Citesc Biblioteca din nord a lui Aurel Dumitraşcu, corespondentul meu asiduu, abia întrevăzut. Volum instructiv pentru că poetul a refăcut, trimiţându-mi-l, ce fusese cenzurat. De cine? Îl cunosc prea bine. Admirabilul şi nocivul, de fricos ce era, iepure şchiop. Poetul se jucase cu Moartea. I se permite s-o facă, dar cu moarta. Editorial stă liniştit În bibliotecă, nu cum stătuse în versiune proprie, înfricoşat. Cititorul fusese bâlbâit; în carte e fericit. Ascultase o iarnă întreagă discursuri despre merele putrede. Versul acesta a dispărut. Discursurile aveau alte teme. Tatăl nostru a devenit Rugăciune laică. Poetul intra în paradis cu hainele lui rupte. Acum hainele sunt noi. Altădată fuseseră vremuri mai bune; vremurile acelea au devenit mai rele, bineînţeles. Plimbarea de noapte e numai Plimbare. Noaptea era indicat să dormi. Ochiul nu mai e roşu, ci negru. Roşul avea alte întrebuinţări. O gară cu prostănaci s-a schimbat, suprarealist, într- una cu maci. Din o veste năclăită în gazete, gazetele au dispărut, înlocuite de misive. În gazete totul era curat. Oamenii vor asculta speriaţi rapsodia română? Nici vorbă! O vor asculta fericiţi. 

Jung, căruia îi răsfoiesc o carte, L’homme à la recherche de son âme: „…acţionăm mai întâi într-un fel cu totul inconştient, nedescoperind cauza acţiunii noastre decât mult după săvârşirea ei.” Nu, cauza generică o ştiu: lipsa de energie, transferată în slăbiciune de caracter. Mai interesant e altceva: aşa cum am făcut literatură destul de bună din lipsă de calităţi, m-am ţinut destul de bine în epocă, cu toată slăbiciunea de caracter.

Celălalt care ne apare în vis şi despre care credem că este un altul, spunându- ne adesea „Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că nu m-ai făcut şi pe mine aşa!”, este de fapt celălaltul nostru, scrie Jung. Eu nu-i spun celălalt, ceea ce ar presupune existenţa unui eu, şi nici nu-l caut numai în vis. Sunt diferiţii „eu” în care vieţuiesc, într-unul sau în altul, în fiecare zi. Nu merg, totuşi, până la a le atribui o autonomie deplină. E un caz de coincidenţă în diferenţă. Fiecare dintre ei simţindu- se eu, am tot timpul, în orice variantă a mea, sentimentul că sunt „eu”. Deci eul există, dar trebuie să i se pună ghilimele, nu să fie subliniat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara