Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
însemnări de Livius Ciocarlie

Într-o carte oarecare, dau peste o frază atribuită lui Pavese: „…nebunii, blestemaţii au fost copii, s-au jucat ca şi tine, au crezut că ceva frumos îi aşteaptă”. Ca mine? Ei bine, nu! La vârsta când copiii încep să se gândească la ei înşişi, ştiam deja că vremea, că Istoria, se întunecase. Nu aşteptam nimic bun. De aceea îmi place aşa de mult când câte un tânăr bine informat ne înştiinţează că n-a fost chiar aşa de rău!

Se scriu acum romane despre dictatura lui Ceauşescu cum se scriau pe atunci despre ilegalişti. De exemplu. Unui personaj scriitor şi, desigur, disident, i se citeşte un roman la „Europa liberă”. Ca urmare, este internat, cu anii, într-un ospiciu. Fals, cu totul fals! Când au început să-mi pomenească numele la Europa liberă am devenit dintr-o dată „dumneavoastră, care…” şi „nu s-ar putea să?…”. Nimic mai mult. Se temeau ca de foc de Europa liberă. Odată pomenit acolo, le scăpai. La ospiciu, ori în închisoare, nu ajungeai decât când, scriitor sau nu, erai cu totul anonim şi încercai să le stai în cale. Caracteristic este că autoarea cronicii, tânără pesemne, ia de bună contrafacerea, nu spune ca ofiţerul de la pregătirea militară pe care încercasem să-l îmbrobodesc cu o motivare adusă de la dentist: „Maiorul Malamuceanu nu înghite câlţi nemestecaţi!”.

Tic-tac. Tic şi, după o pauză mai lungă sau mai scurtă, tac. Tihnă şi nelinişte. Nelinişte din orice, nelinişte de om smintit. La douăsprezece aşteptăm să ne vină în casă un om paşnic, acum e zece şi jumătate, nu mă simt în stare de nimic.

În cartea de convorbiri cu Daniel Cristea-Enache, Radu Pavel Gheo povesteşte cum i s-a întâmplat să gândească acelaşi lucru, în aceeaşi termeni, în acelaşi timp, cu nevasta lui. Mie, chiar ieri mi s-a întâmplat. Eram la o masă cu prieteni, bând bere, cam înghesuiţi. M-am gândit ce-ar fi să răstorn eu paharul ăsta. În momentul următor, T îl şi trântise pe al ei.

Bulgărele de zăpadă creşte ca de la sine, rostogolindu-se pe deal în jos. Te duci într-un loc unde nu se face să nu te duci, îi întâlneşti pe doi sau trei care te roagă câte ceva ce nu se cade să refuzi – ce mare lucru, acolo! –, şi mâine aşa, poimâine tot aşa. Funcţionează ca ceasul: „Ce-ar zice omul ăsta…” şi „Nu se face să refuz”. Astăzi, sâmbătă, am în „agendă” pentru următoarele două săptămâni, o prezenţă, două întâlniri şi una, două, trei, patru prestaţii. Başca, două scrisori de trimis. Până acum… Copil, am prins o vreme când, trecut de şaptezeci de ani, omul, foarte bătrân, era lăsat în ale lui.Şi unde e, măcar, epoca de acum vreo două luni când s-a întâmplat să treacă o săptămână întreagă fără nici o comandă de executat!

Anacronismul inevitabil al acestor însemnări, care apar mult timp după ce au fost scrise, mă determină să reduc la mai nimic conştiinţa civică şi să mizez aproape numai pe imaturitate. A vieţii de zi cu zi, dar şi a comentariilor de carte, libere de orice scrupul critic. Mă şi întreb dacă un imatur are o datorie civică. Ce poate el să facă este derizoriu, aşa că „cetatea” se poate lipsi de el.

Totuşi, câte un cuvânt. Citesc despre modernizarea reuşită în ţările socialiste. A Germaniei, de către Hitler, a fost şi mai eficientă. De ce nu l-am admira şi pe el, că tot a produs, şi el, milioane de morţi? Sau n-ar fi mai bine să ne gândim că şi fără socialism ţările astea n-ar fi stat pe loc?

L-am anunţat pe Holi că o să intre în literatura română dialogul nostru telefonic, aşa că mă execut: „-Am vrut să joc astăzi la 12 şi nu se poate. –Tu eşti serios!? Joci tenis pe căldura asta!? –Ce căldură, că plouă! –Da’ dacă n-ar fi plouat, ar fi fost bine la 32 de grade? –Ar fi fost rău pentru adversar”.

Primul, şi aproape singurul, lucrul pe care este necesar să-l ai este energia. Bineînţeles, afară de noroc. Fără noroc – de câteva prietenii, o vreme, de faptul însuşi că am prins aceşti ultimi douăzeci şi… de ani –, ar fi fost o totală inadvertenţă viaţa mea.
Ştefan Aug. Doinaş:
O, ţine minte, suflete pustiu,
că niciodată nu e prea târziu!
Oricând e prea devreme. (Am scris cuvintele astea ieri şi nu-mi vine să cred. După tot ce am văzut la tata, la mama B.! De câte ori nu începe devreme răul şi atunci e, deja, prea târziu! De la Butoieşti, Bebe ne spune că nu poate să facă o mişcare fără să-l doară. Şi pielea de pe el doare. Transfuzii zilnice, fiindcă nu mănâncă nimic. T se teme că-i sfârşitul. Eu, ce să zic? Un om la care ţin, un om care îmi place ca puţini. Fără ambiţii, fără resentimente, mereu primitor, mereu bine dispus. Cu mari nenorociri şi tristeţi în viaţa lui. Ce pot să-i doresc? Să doară mai departe şi pielea de pe el?)

Un telefon cu infinite scuze: nu mai trebuie să mă duc, sâmbătă, la Târg. Am fost cât am putut de mâhnit. Strălucitor de mâhnit.

Nu apuc să răsuflu, alt telefon: „-S-a schimbat programul. Nu mai plecăm duminică, plecăm vineri. –Şi când ne întoarcem? –Cândva”.

Pe piatra mea de mormânt se va putea citi: „Un om care a părăsit această lume fiindcă n-a ştiut să spună Nu”.

Mă bucur când cineva, dacă se poate un critic, are o părere bună despre mine, dar părerea despre mine mi-o fac singur. Iar părerea mea despre mine este că nu ştiu ce părere să-mi fac.

„A trecut o oră de atunci, mi-am terminat însemnările, m-am culcat…” Frază din jurnalul profesorului Mironescu (Dimineaţa pierdută mai are de aşteptat doar un an până să facă treizeci, când se acordă certificatul definitiv de capodoperă. Încă nici un rid.), o frază care mă amuză ca propriul meu jurnal de la şcoala primară, încheiat în fiecare zi cu „Seara mi-am scris jurnalul şi m-am culcat.” Mă tot întreb de atunci când îl scriam. După ce-l scriam?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara