Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
însemnări de Livius Ciocarlie

Victoria lui Ceauşescu e totală. Parcă suntem o plantă pe care el a sădit-o, a plivit-o, a stropit-o, i-a şi gustat primele fructe, dar abia acum e în rod. De aceea, oamenii „mari” supravieţuitori ai vremii lui sunt cei mai iubiţi, iubiţi cu înverşunare, de români. L-am auzit ieri pe unul, la înmormântarea unuia dintre ei, spunând că cine nu-l iubeşte ar trebui „ejectat”, cu mânie, de popor.
Pe vremea comuniştilor, sistemul – adică statul - era solid şi profund viciat. Am scăpat de viciu (de viciul acela, vreau să zic) şi, totodată, de orice sistem. O ploaie de cenuşă cade din trecut. Suntem o societate în derivă care se tot şubrezeşte. Nu se întrevede nimic.
Amestecul de indolenţă, nepricepere şi rea-credinţă este letal.
Un prieten îmi scrie fraze admirabile de sinceritate şi de cinism: „Gata cu politica. Mai bine stau în banca mea, ca pe vremea comunismului, pentru că, vorba lui Descartes, «cine se ascunde bine, trăieşte bine». Dacă n-am fost o persoană «publică» (articole în presă, interviuri TV etc.), e drept că nici n-am fost solicitat, fapt pentru care aş adresa mulţumiri celor care n-au făcut-o (pentru că nici nu aveau de ce), deci dacă am fost «anonim» nu văd de ce naş rămâne tot aşa, mai ales că n-am avut de pierdut nimic în viaţă din acest motiv”.
Acelaşi, despre cineva: „Se împlinesc şaizeci de ani de când mai bine nu s-ar fi născut”.
Frank O’Hara: „Am / văzut toate filmele. Cred / c-am să mă pun pe plâns. / Aşa. Ca să omor timpul”. E ceea ce am să şi fac, poate, după ce văd toate filmele trimise de Marcel.
Citesc poemul Industriei filmului în criză şi-i regăsesc pe toţi. Pe Jeanette Mac Donald, cu „gât lung, lung”, pe Lex Baxter, pe „blânda” Norma Shearer, pe Merle Oberon, care „îl ocăra”, n-are importanţă pe cine, pe Gloria Swanson „întinsă”, pe Jean Harlow „întinsă şi unduind”, pe Alice Fay „întinsă şi unduind şi cântând”, pe Mirna Loy, desigur, şi pe Mae West. Îi ştiu din Buletinul săptămânii, pe care-l răsfoiam şi-l citeam, şi iar îl răsfoiam şi-l citeam, ca un copil nostalgic şi prostuţ, şi-l am şi acum în mansardă, că altfel, la cinema, nu ştiu să-i fi văzut.
O’Hara: „…e plăcut să fii la o-nălţime de câteva etaje în toiul nopţii / întrebându- te dacă-i ceva de capul tău”. E neplăcut să te trezeşti că te-ai trezit în toiul nopţii şi că nu mai poţi să adormi. Ce-mi poate capul, la orice oră, la orice etaj, asta deja ştiu.
„Spectrul hâd al îmbătrânirii”, citesc. În troleibus, cineva doreşte o informaţie. Se întoarce spre mine şi, văzând cum arăt, caută repede alt interlocutor. Întâmplarea face ca eu să fiu un bătrân bătrânicios, dar nu e o chestiune de vârstă. Aşa m-am născut. Aş putea să spun că există bătrâni care rămân vii, dar n-aş fi la chestiune. Când omul tânăr vede un bătrân, inconştientul lui e traversat de oroare: am să mor!
Frank O’Hara: „Sunt cel mai puţin dificil dintre oameni. Nu vreau decât o iubire fără margini”. Eu, mai dificil, nu vreau nimic din ce ar fi nemărginit. S-ar spune: nu umbla cu fleacuri! N-ai vrea să nu mori? Pe cine m-ar întreba, l-aş ruga să se întrebe cum ar arăta o lume în care nu s-ar muri.
T nu mai face faţă, eu degeaba aş încerca. Nu suntem foarte bătrâni, dar începem deja să fi trăit prea mult.
Carl Sandburg: Moartea, bătrâna zeflemitoare,
vine şoptindu-ţi
ca un prieten delicat…
E curios să te gândeşti că n-ai să mai ajungi în locuri care au însemnat ceva în viaţa ta, în schimb ai să nimereşti într- unul cu care n-ai avut nimic de împărţit şi pe care eu, barem, nu ştiu, la propriu, să-l găsesc.
Neliniştea şi-a găsit vad între stomac şi gâtlegău. Senzaţia că nu poţi să faci ce n-ai cum să nu faci.
Sylvia Plath: „Dar în toiul acestei teribile tristeţi, a acestui sentiment de boală, de epuizare, de frică, încă mă mişc…”.
Cu bine cunoscutul, mie, sentiment de a nu face faţă, Sylvia Plath explică în pagini perfect articulate de ce e pe punctul de a se sinucide. Înseamnă că mai avea ani de viaţă, cum a şi fost. Altfel, ar fi trebuit să scrie frânt şi întrerupt, cum îşi scrisese Pascal, dintr-o pornire opusă, de iluminat, biletul care s-a găsit asupra lui.
„Într-o zi în care mă voi scula ca să fierb ouă şi să-i dau lapte bebeluşului şi să pregătesc cina pentru prietenii soţului meu, voi apuca o carte de Bergson sau de Kafka sau de Joyce, şi voi tânji după spiritele care vor fi pe cale să mă depăşească în salturi şi piruete.” E soarta dramatică a atâtor femei. Chiar dacă lipsite nu neapărat de Bergson, Kafka, Joyce, ele ar vrea să trăiască viaţa bărbaţilor lor, ceea ce nu se întâmplă. Oricum, nu s-a întâmplat cu T. În Occident se practică acum o împărţire echitabilă a sarcinilor, dar nici acolo bărbaţii n-au încă şi sarcina de a naşte copii.
Recent căsătorită cu Ted Hughes, scrie pagini extraordinare despre ceva ce nu merge între ei.
Sunt incorigibil în realismul meu. Câteva pagini sarcastice despre o seară cu scriitori îmi spun mai mult decât tone de autoanaliză şi de întrebări, îmi găsesc, nu-mi găsesc un iubit, pot să scriu, nu pot să scriu, mă publică, nu mă publică, o întrec pe cutare doamnă a literelor, n-o întrec?
Într-o seară, în depărtare se zăreşte ceva ce pare a fi un incendiu. „L-am tras după mine pe Ted ca să-l vedem, sperând într-un holocaust de case, părinţi sărind pe ferestre cu bebeluşii lor, dar nimic de acest fel.” După fraze dintr-astea, „incorecte”, mă dau în vânt.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara