Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
însemnări de Livius Ciocarlie

Fondane în „Aş capodoperă deplină prefera îl citează luciditate o operă sclipitoare pe mediocră decât Valéry: în- o tr-o stare de transă”. Capodopera nu se scrie în transă, după cum nici cu luciditate de savant. (Fon- dane: „...extremul nu are nimic de pierdut şi totul de câştigat dacă se exprimă printr-un meşteşug încercat şi sigur”.) Se scrie cu o luciditate absorbită de corp. Luciditatea „încorporată” nu stârpeşte excesul, in-finitul, ci are acces la el.

Citesc, alternativ, patru cărţi. Una, a lui Aurel Pantea, cu poezia unei abisalităţi care coboară, cum scrie Virgil Podoabă, până la ireprezentabil. (E o problemă aici. Arta e un fenomen de mediere. Ea mediază prin formă haosul lumii. Rezultă că, mediat prin formă, şi informul, ireprezentabilul, poate fi reprezentat. Întrebarea, sceptică, este dacă poţi să reprezinţi – artistic – informul prin inform, încetând să mediezi.) A doua carte, Baudelaire şi experienţa abisului, al lui Benjamin Fondane, despre abisalitatea baudelairiană, de care s-a ferit Valéry. A treia, Femeia în faţa oglinzei, cu repulsia Manuelei faţă de propriul ei corp, de propria sexualitate şi dorinţă, scufundate în „chinul întregei existenţe omeneşti, care adesea ne scapă de sub pipăit, în misterul nesigur al irealităţii universale”. A patra, Istoria lui Călinescu, care afirmă că acest roman e „cu neputinţă de recitit”. La câtă potrivire te poate duce un pic de hazard!

Se greşeşte, cred, vorbindu-se în legătură cu Manuela de un refuz al corpului în numele idealităţii. Idealitatea ei este o aparenţă, un nume fals al ororii de sex, oroare care nu se substituie dorinţei, ci o potenţează. Manuela este în întregime corp. Ea îşi trăieşte corpul şi frustrarea sexuală. Frustrarea ei, devenită obsesie, e numai în vorbe refuz. Sunt de alăturat, cum se şi alătură în roman, fraze ca „Dar Manuela avea cultul frumosului steril...” şi „...inima mea tremura cum tremură perdeaua în mâna unei fete ascunse după geam...”. Sau, explicit:
„În faza cea bolnavă a iubirii, când, între ideal şi realitate, realitatea face treptat incursia ei tiranică, sfâşie închipuirile cu atingerile ei neliniştite, aduce sufletului participarea fibrelor şi a globulelor, amestecând beţia viselor cu gustul dezmierdărilor şi, infiltrând lutului omenesc miasmele nelămurite ale apelor turburate...”.
Între Femeie în faţa oglinzei şi ciclul Hallipilor nu există raportul simplu dintre inferior şi superior, ci acela dintre imatur şi matur, imaturul putând să fie, cum şi este cazul, mai interesant şi, totodată, neîmplinit.

Ultimile fraze ale romanului sunt uşor de „citit”. Oglinda se sparge, aşa că „femeia fără de oglindă, cu o privire stângace, nouă, păinjenită, străină, se uită împrejur”. Se anunţă aici ce va avea scriitoarea de făcut: să nu se mai privească pe sine, să vadă realitatea dimprejur. Însă sensul romanului care se încheie e dat cu câteva rânduri mai sus. Privind în oglinda spartă, Manuela „nu văzu înăuntru nimic, nici faţa ei, nici reflexul altor lucruri, numai un gol adânc, care trăgea ochii ei după dânsul, un pustiu care întorcea privirei ei nimicul lui”. Altfel spus, dincolo de corpul propriu, de dorinţa şi frustrarea lui, se află, ca descoperire fundamentală, irealitatea lumii, pustiul ei. De aceea, în afară de viaţa corpului şi de iluzia idealităţii, în acest roman totul e nedeterminat.

În schimb, determinat sunt eu. Hotărăsc, brusc şi fără să mă întreb de ce, cum îmi şi stă în fire, să închei aici. Însemnările astea, vreau să zic. Nu, totuşi, înainte de a a-mi găsi un pretext livresc, şi anume în chiar romanul în cauză: „Pe urmă o osteneală mare, mare cât a fost energia întreagă a acelei vieţi sfârşite, acea energie pe care ai nimicit-o treptat trăind, o osteneală mare te cuprinde pe tine, în tine, până în ultima fibră o trupului. Atunci nu mai vrei nimic, fiindcă e zadarnic să mai vrei.” Un pretext contestabil, câtă vreme energia aceea, „consumată” de-a lungul vieţii, n-am avut-o nicicând.
Şi nu închei înainte de a cita, cu o iluzorie premoniţie, aceste versuri ale lui Maiakovski:
„Abram Vasilievici!
Când ai venit?”
„Vladimir Vladimirovici!
Uite-acum. Pe un nor.”
„Şi cum ţi-a mers obştescul sfârşit?”
„Binişor, binişor...”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara