Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
însemnări de Livius Ciocarlie

N-o ia pe patru cărări, se duce drept la ţintă. Pentru că matematica se îndepărtează, până la a se rupe, de fundamentarea intuitivă, „ne vedem obligaţi să constatăm că drumul pe care merge ea este ciudat, ba chiar greşit”. În ceea ce mă priveşte, am intuit destul de bine tabla înmulţirii. Ba chiar şi regula de trei, simplă. De acolo încolo, m-am despărţit de matematică, lăsând-o să se ducă singură pe drumul bizar pe care o apucase după ecuaţiile de gradul întâi..

„…cel care nu-şi arogă calităţi şi merite, fiindcă nici n-are aşa ceva, nu e modest, ci doar sincer.” În sfârşit, unul care spune ce trebuie spus. Trecut acest hop, pot să mărturisesc – adică aş putea, dar nu mă interesează – ce „calităţi şi merite” totuşi am.

„…deseori, fudulul de urechi are să fie, ca şi nebunul, un subiect de râs, iar comediografii proşti îl preferă pe primul celuilalt spre a provoca râsul.” Ca să vezi cum îmi răsplăteşte sârguinţa de a-l citi! Bine, măcar, că spune ce spune despre comediografii ăia: că sunt nişte proşti.

„Omul foarte bătrân merge clătinându- se de colo-colo sau se odihneşte într-un ungher, doar o umbră, o stafie a ceea ce a fost cândva.” Păi, cam asta şi sunt, de când mă ştiu. Un slab curent de aer, cum am scris odată. N-a trebuit să aştept bătrâneţea. Nu ştiu să fi fost altcumva cândva.

Bărbatului i-a dat natura barbă, aflu, ca să-şi mascheze emoţiile trădate de mobilitatea feţei. Femeia nu are nevoie, fiindcă la ea disimularea e înnăscută. Stai şi te cruceşti! Nu, nu de prostia asta. De câtă nesăbuinţă ne-a trebuit ca să renunţăm la barbă, noi, bărbaţii secolului 20, lăsându- ne citiţi până în fundul sufletului de femei, pe care noi, în schimb, nu le putem descifra.

„Animalul cunoaşte moartea abia când moare, omul se apropie în mod conştient de moarte, în fiecare ceas…” Nu chiar în fiecare ceas. Sentimentul morţii e un bas fundamental, conştientizat numai din când în când. Altfel, prea am fi posaci.

În prima tinereţe, lipsită de orice relief, fără a-mi da seama ce grenadă încercam să declanşez, din fericire prea puţin dotat s-o fac, voiam, nici mai mult nici mai puţin, să fiu pur. Umblam cu Epitet în gură cum umblă Grivei cu osul lui. Astăzi înţeleg prea bine de ce spune Schopenhauer că „înţeleptul stoic n-a prins viaţă niciodată sau n-a putut dobândi un adevăr poetic interior, ci a rămas un manechin rigid şi stângaci, cu care nu ştim ce să facem, care nu ştie nici el unde s-o apuce cu înţelepciunea lui…”. Nu mi-a rămas din tentativa aceea imprudentă decât înfăţişarea de manechin rigid şi stângaci. Şi tocmai dau peste o întrebare adresată de Allen Ginsberg Americii: „Când vei deveni, oare, angelică?”. Deosebit de nătâng!

Ce caută etica stoică este liniştea sufletească. Principiul ei, pe care Schopenhauer îl regăseşte la Spinoza, este suum utile querere, a-ţi căuta avantajul. Ea se bazează pe raţiune şi îl ajută pe om ca „graţie simplei cunoaşteri, să-l ferească dintr-odată – dacă nu complet, măcar în cea mai mare măsură – de feluritele suferinţe şi chinuri ce-i umplu viaţa”. Să-mi fie mie bine, cum ar veni. Adevărata morală – nu însă concepţie, ci aplecare sufletească – atenuează instinctul egoist prin impulsul căruia omul „priveşte şi tratează numai propria persoană drept reală, însă pe toate celelalte ca simple năluci”. Aşa cred.

Morala stoică altfel formulată, de rândul acesta judicios, la Antisthenes, „personaj” al lui Plutarh citat de Schopenhauer: „…trebuie să facem rost ori de minte, ori de funie (pentru a ne spânzura)”.

„…fericirea nu poate însemna niciodată mai mult decât eliberarea de o durere, de un necaz.” Aşa e. Sunt fericit când nu am griji. În schimb, nu sunt de acord: „…nu ne dăm seama de bunurile şi avantajele pe care le avem cu adevărat, şi nici nu le apreciem, ci socotim că aşa trebuie să fie…” Sunt conştient de tot ce am, de tot ce-mi umple zilele fără griji. E poate darul pe care mi l-a făcut comunismul: nu socotesc că aşa trebuie să fie, mă bucur că ce a trebuit să fie s-a încheiat.
Sunt fericit fiindcă aspiraţia mea coincide cu prezentul, deci cu ce am. În felul acesta obţin, cumva, ceea ce Schopenhauer numeşte „eliberarea cunoaşterii din slujba voinţei”. Trăind, nu mă munceşte voinţa de a trăi. E drept însă că-i o viaţă fără intensitate. Observ eu comedia vieţii, însă de la jalea tragediei mă cam derobez.

Putem fi mulţumiţi de ce ni se întâmplă când am avut norocul ca viaţa să nu fie prea aspră cu noi. Această mulţumire e o gravă limitare a înţelegerii lumii: „Conform adevăratei esenţe a lucrurilor, fiecare trebuie să privească toate suferinţele lumii ca fiind ale lui şi să considere chiar şi suferinţele posibile ca fiind reale pentru el, câtă vreme el este voinţa fermă de a trăi”. Văzută aşa, lumea e un vaier nesfârşit. Fericiţi deci cei săraci cu duhul, în alt sens decât creştin. Fericiţi cei ce nu înţeleg. Sunt unul dintre norocoşii ăştia. De mult am spus că, ajuns la capăt şi întrebat ce am înţeles, răspunsul ar fi: mai nimic!

„…simţim grija, dar nu şi lipsa grijilor.” Greşeşte. În afară de griji, nimic nu simt mai bine decât lipsa de griji. Nu suntem toţi la fel. Schopenhauer face filozofie pesimistă din felul lui de a fi. De unde şi frumuseţea, şi „discutabilitatea” filozofiei lui.

„…poate că un om aflat la sfârşitul vieţii, dacă este capabil de reflecţie şi totodată de sinceritate, nu va dori niciodată să refacă această experienţă, ci ar alege mai degrabă totala nefiinţă.” Întrebat dacă aş vrea să-mi retrăiesc viaţa, aş răspunde diplomatic: ultimii douăzeci de ani, da. Şi, capabil de sinceritate: pe ceilalţi, cu tot regretul pentru numeroasele momente luminate, în nici un caz.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara