Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
însemnări de Livius Ciocarlie

Folosirea stângace a calificativelor: „În acest loc a fost sanatoriul în care a murit marele poet Mihai Eminescu.” Cine a scris nu ştie că Mihai Eminescu, fără marele poet, înseamnă mai mult.
Aştept multă vreme un 135. În staţie, doi bătrânei. Prin faţa noastră trec tot felul de maşini, unele cu anunţuri. „Ia uite, zice ea, 49 de euro până la Zürich. Ce zici? –Ştiu eu ce să zic ? Ce să fac la Zürich?”, zice el. E reactualizarea, pe viu, a unei vechi glume evreieşti.
Convorbirea dintre Mircea Ivănescu şi Gabriel Liiceanu începe cu evocarea de către primul a felului cum a fost receptată vestea morţii lui Stalin la noi. Nu-mi amintesc primul moment. Sigur sunt că, din familie „reacţionară” fiind, m-am bucurat. Îmi amintesc însă bine mitingul de doliu, la liceu. La Clasic elevii nu erau mulţi. Sala de gimnastică şi festivităţi, actualmente a Casei Studenţilor, era încăpătoare. Mai bine de jumătate rămăsese neocupată după ce ne-am adunat. S-a întâmplat ca tocmai atunci un iluzionist, care-şi zicea indian şi închiriase sala, să intre ca să verifice locul. Era însoţit de un câine. Simţind parcă ceva nefiresc în tăcerea noastră „reculeasă”, patrupedul a început să latre şi să alerge ca un apucat. Până să-l prindă stăpânul şi să-l potolească, solemnitatea momentului se făcuse praf.
Povesteşte şi M.I. despre lumina albă pe care a văzut-o în timpul unei operaţii, sau după – şi nu i-a plăcut. „Şi răstimp de un moment am avut senzaţia unei lumini foarte albe. Şi nu mi-a convenit deloc…”
Luând asupra lui să dialogheze cu Mircea Ivănescu, Gabriel Liiceanu şi-a luat şi un risc neprevăzut. Riscul pe care şi-l asumase Diderot – acesta, însă, la modul fictiv – scriind Nepotul lui Rameau: a apărea ca un burghez aşezat, bien pensant, conformist, pedant, moralizator în faţa unui om cu totul liber, trecut de toate, de bine şi de rău. Când are loc dialogul, M.I. şi-a pierdut soţia, vederea, nu mai scrie de zece ani, nu mai ascultă muzică, e ţintuit la pat, cu ochii pe pereţi, fără nici un gând, nemaiaşteptând nimic. Iar viaţa lui fusese aceea a unui înlocuitor, conceput fiindcă murise o soră, cu înfăţişare de om inaparent, care se prelingea de-a lungul zidurilor, care „pusese baze” în peste trei sute de cârciumi bucureştene şi trăise în promiscuitate cu numeroase pisici, într- o casă ce se delabra. Avusese servicii penibile, la Agerpres aducând din condei, pe placul partidului, ştirile venite de la agenţii, la Lumea inventând ştiri, mai târziu scriind elogii lui Ceauşescu sub pseudonim. Şi toate astea fără să-i pese, fără să-i pese de ce se întâmpla în jurul lui, spunând acum că toate astea nu aveau nici o importanţă pentru el. Nu acceptă nimic din morala şi principiile adversarului, pe care încearcă să-l deruteze cât poate. Meritul lui G.L. este de a fi suportat şi de a-l fi dus, cu tenacitate, până la a spune, sau a lăsa să se înţeleagă, mai mult.
M.I. are totuşi o explicaţie. Lucrurile astea nu înseamnă nimic când ceva intim se întâmplă în tine. Te duci imediat cu gândul la literatură. Numai că despre literatură spune lucruri şi mai de neaşteptat. A tradus Ulise fără să-l citească de la cap la cap, doar pe capitole, în ordinea în care i se cereau. Omul fără calităţi, alt roman tradus de el, nu i-a plăcut. Iar ca poet ? El nu ştie ce e poezia, el e versificator, bricoleur, a scris la comanda lui Drăgănoiu, alţii, Nichita Stănescu, Mircea Dinescu sunt mult mai buni. Chiar şi Marin Sorescu, deşi îl socoteşte poet de mâna a doua, e mult mai bun.
Spunând ce spune despre superioritatea unor poeţi, M.I. le face ce mi-a făcut odată Teodor Pâcă. Eram la o masă cu Tudor Ţopa. De la alta, Pâcă tot venea să-i ceară să nu-şi mai piardă vremea cu mine, să treacă la masa lui. Văzând că nu reuşeşte, a recurs la un gest extrem: a îngenunchiat în faţa mea în mijlocul restaurantului, umilindu-se aşa-zicând, de fapt făcândumă de râs.
Însă literatura e şi locul nevralgic, pe care G.L. îl exploatează ca un bun şahist. Îl aduce pe M.I. să vorbească despre muzică, apoi despre poeţii americani traduşi de el şi importanţi pentru el, reieşind treptat că are conştiinţa deplină a valorii lui. O spune indirect, vorbind despre celălalt Ivănescu, Cezar, care, având conştiinţa valorii proprii nu pactiza cu fitecine, sau prin mijlocirea unei femei din casă, care-l crede „de departe” cel mai important scriitor român în viaţă. Direct, spune că tot ce a scris el este adevărat, în timp ce Nichita Stănescu are poezii fără nici o legătură cu viaţa lui. Şi reiese marea lui frustrare. Când G.L. îi răspunde că numeroşi critici îi recunosc valoarea, întrerupe discuţia: „Prefer să nu mai discutăm despre asta.” Ce-i lipsea cu adevărat era notorietatea altor scriitori.
Notorietatea M.I. nu putea s-o aibă. Poezia lui nu e spectaculoasă. Nici senzorialitate deosebită, nici imaginaţie fastă, nici metafizică, nici bolgii baudelairiene, nici raport cu lumea original şi intens. Nedeterminare, lume de nisip. Ceea ce n-o împiedică să aibă o semnificaţie ontologică, iar pe M.I. să fie mare poet.
Notorietatea i-o dă postum G.L., cu meritul că, deşi surprins, sau părând surprins de ce auzea, a pus toate întrebările acute fără să devină voyeur, cu interes real şi menţinând tot timpul un bun contact.
T. citeşte convorbirea cu Mircea Ivănescu şi spune: vasăzică, trebuie să nu fii ca toată lumea ca să scrii ca el. Îi răspund deosebit de filozofic: nu-i destul. Nimeni nu-i ca toată lumea. Fiecare e în felul lui.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara