Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Însemnări de Livius Ciocarlie

Impersonalitatea mea e şi nativă, şi asumată. Pornesc de la părerea că e bine ca într-o cultură să existe cât mai multe orientări. Nu simt nevoia să-mi zdrobesc adversarii. Când merită, mă bucur că ei există. De aceea însă nici nu am, decât virtuali, iar cultura unei ţări se face cu adversari reali.

Capacitatea mea de a mă bucura de mintea unor oameni mai inteligenţi decât mine are doi versanţi. În planul culturii constituite, e benefică. E rău ca, din complex de inferioritate, să nu admiri. În schimb, la originea culturii, care e creaţia, lucrurile nu stau la fel. Creaţia în curs de a se face e mai aproape de viaţă decât de cultură, iar viaţa e crâncenă. Generozitatea mea devine lipsă de vlagă în acest plan.

Daniel Vighi: „Henry Wald, un cunoscut filozof şi semiotician român, spune că ne îndreptăm spre o cultură de fotoliu. Aş zice mai mult: una de sofa”. N-are dreptate Vighiloiu sau, dacă a avut, nu mai are. De zile bune, m-am retras de pe canapea. Nu ca să mă instalez la „masa de lucru”, să nu exagerăm! În fotel.
Vighiloiu citează, via Montaigne, o vorbă a unui Scipio care, întrebat ce părere are despre el şi alţi contemporani, răspunde: „Înainte să o pot spune, să ne vedem murind”. Într-adevăr, este faptul cel mai aventuros şi mai incert al vieţii. Nu poţi să prevezi cum vei şti să mori. Romanii ştiau mult mai bine decât noi, altfel nu s-ar fi sinucis, la ordin, atât de uşor. Şi chiar nu poţi să ghiceşti. De mama, care s-a plâns toată viaţa de boli închipuite, cât ne-am temut! Credeam că va fi un calvar, şi pentru ea, şi pentru noi. Pe nimeni n-am văzut murind atât de împăcat.

Am fost într-un loc unde se adunaseră mai mult de zece persoane gălăgioase care când, din oră în oră, deschideam gura să spun câte ceva tăceau şi ascultau politicos. M-am simţit cumva, parcă cu moartea în oase şi îmbălsămat.

Bulevardul Brătianu, Bălcescu şi cum îi mai spune e ca un Rhin în mijlocul oraşului, de-a lungul lui. Rar îl traversez.

E grozavă pensia, mă tot minunez. Dacă nu vrei să faci nimic – şi nu vreau! – nimeni nu are ce să aibă de zis.

Stăm împreună şi nu spun nimic. Dacă nici vorba dintre noi nu mai merge, am încurcat-o rău.

Eu nu mai plec azi de-acasă, stau în fotoliu, vorba lui Henry Wald. E ora şapte dimineaţa, lampa am stins-o, nu mai suport lumina, mă uit pe fereastră, văd nişte ciori cum zboară şi-mi spun parcă ziceai că eşti fericit.

La noi s-a inventat toamna indiană. Se termină ianuarie şi n-a fost încă frig, n-a nins.
Asta am scris-o ieri. M-am găsit când! Peste noapte s-a pus zăpadă groasă şi viscoleşte. Nu poţi să ieşi. E şi o parte bună: nu-i de mers, fie şi cu programare, la nici un cabinet medical.

Cobor cam o dată pe oră şi atunci ea fumează, dar mai fumează şi între timp, şi atunci nu mai cobor, ca să n-o ajut să moară. Sau nu ştiu cum să fac.

Lucrările lui Roman s-au repatriat de la Mogoşoaia. Iar mă uit la ele când stau întins pe canapea. Adică, din nou, foarte des.
De cum se face după- amiază – la noi se face devreme, că suntem supermatinali –, scot din comodă o pernă, două pături, mă instalez, trag către mine telefonul, pentru cazul că sună vreun facheux, pun lângă el ceasul de mână şi fac un meterez de cărţi, nu în faţă ci alături, apuc pe rând câte una, citesc câteva pagini, fără să exagerez, şi după ce le reaşez în „zid” mă uit la peretele dimpotrivă. [Cristian Popescu: „…ca şi cum ai sta (liniştit, desigur) în pântecul mamei adâncit în contemplarea – fără sfârşit, parcă – a propriei tale vieţi neîncepute.”] Dreptate are Delavrancea: la ce se gândeşte bunicul? La nimic.

Şi à propos de Cristian Popescu: ceva mă deranjează la el în unele pagini din Arta Popescu. Acolo chiar încearcă să spună câte ceva. Nu-i vorbă, mi se întâmplă şi mie, dar sunt ca petele de cerneală pe faţa de masă. Ieşiri din ritmul pasului pe loc.

Pentru Berdiaev, spune Cristian Popescu, referindu-se la o carte – Sensul creaţiei – pe care am citit-o şi eu, cred că am şi conspectat-o, poate am şi comentat-o în vreun volum, dar cine s-o mai ştie ?, pentru Berdiaev, deci, creaţia artistică este pornită din dorinţa de a nu mai suporta haosul lumii acesteia, de a accede la alta, poate la Cealaltă. La mine a fost mai simplu şi mai terre-à-terre. M-am apucat de scris ca să fac ca cei care scriseseră cărţile adunate de tata în frumoasa lui bibliotecă, de la care – el, venit de pe clisura Dunării, fiind finanţist, cu studii comerciale şi la liceu, şi la universitate – n-aş fi avut la ce să mă aştept.

Minus şase grade, vânt. Mă hărnicesc să mă duc la Mega Image şi cât pe ce să dau de dracu’. Trag aer şi nu vine, nu pot să respir. Acasă, într-un târziu, abia ajuns mă şi întind pe canapea, de rândul ăsta la modul autorizat, ca invalid.

Astăzi, micul meu meterez e făcut din trei cărţi: una de García Márquez, cum călătorea el pe fluviu şi după aceea cu trenul de la Sucre la Bogotá, Arta Popescu, cu necroloagele şi mica publicitate, şi o carte pe care a tradus-o T, aşa, ca să-şi ocupe mintea, iar acum vrea să ştie ce zic, să-şi caute sau nu editor. Citesc din câteştrele (mon Dieu!, ce cuvânt!) şi după aceea, ca ieri, ca alaltăieri, caut cai verzi pe pereţi.

Veste tristă: a murit Achim Dragomir, unul dintre muschetarii tenisului tardiv, postuniversitar. Un om calm, plăcut, jucând de plăcere, nu strigând, ca noi, a atins linia!, a atins-o pe dracu’!, cu preocupări de stil, lipsit de ambiţii de orice fel, matematician care nu scăpa nici un eveniment cultural. 81 de ani. Ce poţi să spui!? Ăştia suntem noi! Nu ca Feri, care s-a dus la 62. Trăiesc cât trăiesc, dar trăiesc cum îmi place să trăiesc, asta a fost ideea lui.
Bietul Marcel, care ne-a dat vestea rea, a trebuit să se descurce cu problema vârstei. „Nu era bătrân”, i-a spus lui T.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara