Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Însemnări de Livius Ciocarlie

Principalul defect al democraţiei: votul universal. Cum n-o să găseşti mai mulţi amatori de Beethoven decât de manele, nici mai mulţi oameni avizaţi decât cu mintea aburită n-o să găseşti. Norocul democraţiei este că politicienii nu se ţin de promisiuni. Fac ce cred ei că trebuie să facă, mai bine, mai rău. Al doilea defect: de la o vreme, se apropie următorul ciclu electoral. Atunci, politicienii încep să facă ce au promis. Adică, numai prostii.
Să nu se înţeleagă că-mi doresc alt sistem. Adevărul – cel mai bun dintre cele proaste – s-a stabilit de mult.

Am renăscut din cenuşă. Nu mai stau trântit pe canapea. Mai stau eu, dar de lene – asta-i altceva.

Totuşi. Nu te lua la trântă cu timpul care trece, că ai să pierzi. Fiind neumblat de multă vreme, m-am lăcomit să fac pe jos drumul până pe Victoriei, la 22, dus-întors. Spre casă, dădeam să ies de pe Michelet, în dreptul casei lui Mihai Şora, urmată de a exuviilor, spunându-mi ce am să mă mai laud acasă, cât sunt de voinic. Nu mai aveam chiar mult: Icoanei, grădină şi stradă, Donici, până la tramvai. De acolo, o bucată de Maria Rosetti, Franzelari, colţul spre Spătarului – şi am ajuns. Aşa a şi fost, abia mai respirând.

Maxone al nostru a fost admis de universitatea de pe locul întâi în lume în domeniul ales de el, cu condiţia obţinerii unei medii anume la bacalaureat. „Acuma te pui cu burta pe carte”, i-am spus la telefon, ştiind că e cam lasă-mă să te las (ghici ciupercă cine îi e modelul!). Dar el a înţeles „cu burta la soare”, cum am aflat.

Din când în când, la intervale mari, ne reunim toţi trei şi, ca să ieşim din monotonie, ne ducem la restaurant. Aseară, în timp ce nu dormeam, mi-am zis ce bine, mâine ne ducem la restaurant! Acum mai am o oră până să mă pregătesc şi-mi spun ce-o fi cu noi, să ieşim, aşa, din casă – mai e şi frig –, ca să ne ducem la restaurant!?

Primesc de la Sorin Vieru o carte de filozofie scrisă în doi, concepută ca discuţie între cinci personaje. Un cititor ca mine, nu destul de exersat, simte rigoarea însă o descoperă numai parţial. Aşa, se creează un spaţiu de ezitări şi presupuneri care, cum mi s-a întâmplat şi cu dialogurile lui Platon, devine, ad hoc, literar.

Am şi teme false. Una, simpatia pentru proşti. Cu unul am o întâlnire programată periodic – şi-mi stă ca un nod în gât.

Gabriel Marineasa: „…dimineaţa, când ne vom simţi şi mai bătrâni şi când începe o zi nouă, va însemna un nonsens cu care ne-am obişnuit destul de bine.” Un gând cioranian, cu nimerită cuminţenie amendat. Nu-l împărtăşesc nici aşa. Nu găsesc nonsens în viaţă, pentru că nu-i caut sens. Viaţa e bună sau rea. Astăzi e bună. Zi luminoasă. Tocmai m-am întors, cu achiziţii, de la Mega Image. În poartă, T, care ieşea. Ne-am sărutat ca doi îndrăgostiţi peste care vârsta trece fără efect. „…a nu mai aluneca din Viaţă în Ideea-Despre Viaţă” scrie Vighiloiu – şi sunt de acord.

Cristian Popescu scria ca să se lase de scris, eu ca să nu adorm. Dacă adorm acum, la ora treisprezece douăzeci şi opt, diseară va trebui să iau diazepam. Ca orice lucru bun şi reprobabil, diazepamul mă face să mă simt vinovat şi, de aceea, mahmur la ora cam aproape şase când cobor la ceai. Scriu astea şi, doborât de somn, mă culc, fie cum o fi.
Şi dorm până ce o domnişoară de la Romtelecom mă roagă să nu ţin seama de intervenţia ei dacă mi-am plătit abonamentul. Cum să nu ţin, că fără ea cine ştie cât mai trăgeam la aghioase, de seara nici diazepamul nu m-ar mai fi ajutat!
N-a fost aşa. Rotindu-mi ochii ca un ienicer care învârte iataganul, am zis: nu! fără drog! Rezultatul: o noapte între trezie şi somn. N-aş mai încerca.

Daniel Cristea-Enache: „Cred şi azi că nu merită să joci nici un joc dacă nu ai voinţa de a câştiga.” Este atitudinea normală a unui om aflat în relaţie bună cu natura şi bine înzestrat. Fac această distincţie întrucât prin natură înţeleg un fond de pulsiuni, iar prin înzestrare capacitatea de a transforma natura proprie în ceva care, fără s-o nege, o transcende. Cred însă că mai există o atitudine posibilă: a intra în joc din plăcerea de a-l juca. Adică una animată de spiritul gratuităţii. E cea pe care o prefer, conştient totodată că ea pune o condiţie despre care nu ştiu dacă e realizabilă. A nu te lupta pentru victorie pentru că nu eşti în stare de ea e una, iar a nu face scop din victorie, ci din jocul însuşi, deşi ai putea s-o obţii, cu totul altceva. E de esenţă aristocratică, însă e şi incertă. Situaţia seamănă întrucâtva cu aceea din romanul Martereau a lui Nathalie Sarraute (victima desuetudinii fireşti în care a intrat de mult Noul Roman; cât despre juriul Premiului Nobel, dacă tot a ţinut să onoreze acest tip de roman după ce decedase, ar fi trebuit să i-l dea ei, nu lui Claude Simon). Simplificând: ceea ce se ascunde dincolo de aparenţele atrăgătoare este o colcăială repulsivă de pulsiuni. Un singur personaj pare să fie diferit: Martereau. În cele din urmă, se dovedeşte a fi fost şi la el tot numai o aparenţă. Întrebarea rămâne deschisă: e posibil ca, având calităţile necesare pentru victorie, să joci numai din plăcerea de a juca?
Sigur e că nu pe mine mă propun în acest rol. Mă atrage, într-adevăr, a doua variantă, dar nu sunt un învingător potenţial. Nici nu am destulă natură, nici nu sunt lipsit de impurităţi. Din păcate, eroul meu din copilărie – care, trăind fără veleităţi, aşa cum îmi place, trăind, aş zice, frumos, pierdea cu o seninătate exasperantă – nu se deosebea de mine decât tocmai prin seninătate. Altfel, în privinţa energiei şi voinţei eram la fel. Rămân însă la această preferinţă, chiar dacă admit că s-ar putea să fie, ca orice ideal, numai un miraj.
Cu un frumos orgoliu, D.C.-E. spune şi ceea ce de obicei nu se dă pe faţă: consecinţa atitudinii lui, aşa cum şi-o doreşte – să nu fie „un învingător dement, exultând în vârtejul distrugerii”, ci unul „înţelept, care va guverna peste popoarele supuse”. Voinţă de putere, deci. Nu insist asupra faptului evident că-mi lipseşte, dar îi adaug încă o condiţie acelui jucător improbabil: să poată avea putere şi să renunţe la ea. Îmi reamintesc o vorbă a lui Boris Spasski, fost campion mondial de şah, spusă când a părăsit competiţia de mare nivel: nu mai simt dorinţa de a-l omorî pe adversar.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara