Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Însemnări de Livius Ciocarlie

De bătrâneţe se teme cine se vede cu ochii celorlalţi. Nu-i un motiv specific. Aşa, putem să ne temem de viaţă în general. Nimeni nu ne vede cum ne-ar plăcea nouă să ne vadă. Decât când e naiv.

La Rochefoucauld: „Puţini oameni ştiu să fie bătrâni.” Eu aş şti, dar nu mă crede nimeni. Iar mă cunosc toţi mai bine. Iar mă asigură că mă „alint”.

Ghinion! Nu pot să fac crezut un adevăr, e drept, neobişnuit: am 76 de ani pe stil vechi. Dintr-ăia de care eşti bătrân.

Vorbim la masă despre dispariţia ariei, la Wagner. Zic: „Este totuşi una frumoasă, a lui Elfriede aia, Brunhilda aia, cum naiba o cheamă?, de o aduce din Anglia pentru regele ăla, dracu’ să-l ia!”

Îmi arunc ochii peste un eseu nepublicat şi dau de o frază a lui Thomas Mann despre bătrâneţe. Deschid cartea din care e extrasă şi imediat găsesc una şi mai plină de miez: „Orice eroism stă în rezistenţă, în voinţa de-a trăi şi de-a nu muri, asta e tot şi a fi mare e o problemă de vârstă.” Mă iluminez. Înţeleg de ce în ţările spre care tindem sunt tot mai mulţi eroi şi oameni mari. Barem la Letzebuerg, unde nu moare nimeni până către 90 de ani!… Şi cine ştie cel mai bine să se bucure de viaţă!? De exemplu, cum spune tot personajul Goethe: „Să ştii că biscuiţii proaspeţi plac bătrânilor, pentru că sunt bine copţi şi, deşi uscaţi, sunt fărâmăcioşi şi se mestecă uşor…”

Nu ne mai caută nimeni – decât des importuns. Dintre ceilalţi, Pucu, cel mult. Şi, zilele trecute, Nicolae. Voia să ştie dacă mă uit la snooker, sau aşa ceva.

Trebuie să recunosc că mi-am făcut datoria faţă de societate numai atât cât a fost nevoie ca să pot trăi. Am o justificare? Am. Cred că e bine ca unii oameni să-şi facă datoria, iar alţii, decât să şi-o facă aşa cum şi-o fac, mai bine nu.

După atâţia ani de pensie, încă îmi place ziua de sâmbătă, încă nu sufăr ziua de luni.

Primesc încă o fotografie în care am zâmbetul de om cumsecade şi resemnat al tatălui meu cu care, altfel, nu semăn deloc.

E curios, îi spun lui T. Un om aşa de leneş ca mine şi, totuşi, dacă stau să le adun, câte s-au adunat! Ce de cărţi! Ea, de acord, Numai să bag în gură, dacă s-ar putea. Da’, ştii, îi spun, ăsta e şi norocul meu. De aici, de la lene, îmi vine tot confortul. Că, autor fiind, ar trebui să mă perpelesc. Că de ce nu mă laudă mai tare, că de ce nu sunt mai şlagăr… Da’ pentru asta ar trebui să mă şi agit. La mine, până şi inconştientul ştie: nu face să mă agit! Ion Vianu (în Apropieri), despre bătrânul ideal: „Îşi cunoaşte lungul nasului.” Mi-l cunosc. „Nu reclamă, nu are pretenţii.” N-am. „Ceea ce i se oferă îi este suficient, lasă să se înţeleagă.”Adică, se cam preface, nu e chiar aşa. Nici nu e. Mai vreau şi eu una, alta. „Şi adesea şi obţine, dacă nu se agită excesiv.” Nu mă agit excesiv. Mai şi obţin. „Pe scurt, viaţa contemplativă ar putea să-i ajungă, dar, dacă este solicitat, consimte cu bucurie să consacre un moment celorlalţi.” Pe asta am ratat-o. Nu sunt bătrânul ideal.

Lăsăm gluma la o parte. Sunt, de fapt, un avocat al bătrâneţii. Cu o condiţie: să fie conştientă de ea. Ceea ce nu e uşor fiindcă, pe de o parte, data naşterii e numai un indiciu orientativ, iar pe de alta, ca şi individul, cu eurile lui, începând cu oasele şi ajungând la spirit, bătrâneţea are mai multe identităţi.

Ion Vianu: „Incertitudinea imediată a viitorului creează partea senzaţională a bătrâneţii.” Şi: „Aş spune că «a treia vârstă» este mai dinamică şi mai aventuroasă decât maturitatea.” Nu mă îndoiesc. Bătrâneţea e perioada cea mai calmă şi mai intensă. Maturul poate muri, şi el, oricând, dar e puţin probabil. Bătrânul aşteaptă să fie smuls din chietudine de ceva rău ce i se întâmplă omului de lângă el, iar el însuşi poate fi oricând lovit. Dacă are o fire nefericită, se lasă doborât. Altfel, prezentul lui, încă bun, e mai dens, mai euforic decât al oricui. Iar dansul pe marginea prăpastiei este, orice s-ar zice...

Îi spun lui T cât de fericită e înţelepciunea, sau cum să-i zic, de a trăi ca şi cum viaţa n-ar trebui să se termine, ştiind totodată că nu-i aşa. Tocmai pentru că o ştiu mai sigur decât altădată, scutit fiind şi de fumuri literare, mă bucur de viaţă ca nicicând.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara