Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Noul chip al Muzeului Whitney de Edward Sava

În decursul ultimelor decenii, Renzo Piano, laureatul din 1998 al Premiului Pritzker, echivalentul Nobel-ului pentru Arhitectură, a conceput noi spaţii pentru 24 de muzee, dintre care 13 în Statele Unite… Unele dintre realizările sale – Colecţia Menil din Houston sau Colecţia Beyeler de lângă Basel – sunt unanim recunoscute drept capodopere. Altele – pavilionul menit să unească mai multe clădiri preexistente la Morgan Library din New York – au fost criticate pentru modernismul lor convenţional. Toate însă au în comun preocuparea lui Piano pentru interioare în care lumina este modulată într-un mod neaşteptat, pentru graţia coregrafică cu care sunt îmbinate materiale – sticlă, oţel, lemn – primare, pentru dialogul dintre construcţii şi spaţiul în care acestea „trăiesc”.

Dat fiind prestigiul lui Piano, nu este de mirare că, luând hotărârea de a părăsi sediul de pe Madison Avenue pentru un spaţiu expoziţional mult mai mare, într-o fostă zonă industrială de pe malul râului Hudson, consiliul de administraţie al Muzeului Whitney l-a ales drept arhitect pe italian.

Ceea ce te frapează în primul rând, indiferent din ce direcţie te apropii de recent inaugurata structură, este asimetria acesteia. Nu sculpturală, inspirată de forme organice, ca în cazul creaţilor lui Frank Gehry ci „temperată”, caracteristică stilului unui arhitect căruia îi plac iregularităţi controlate dar nu disonanţele... Din spre nord, noul Whitney seamănă cu o fabrică anonimă. Pentru o clădire amplasată la câţiva paşi de râul Hudson, te-ai fi aşteptat ca arhitectul să valorifice perspectiva spre New Jersey sau apusurile de soare reflectate în apă. Dar nu, Piano propune un sobru zid vertical, cu doar câteva ferestrehublou, ce-ţi dă impresia prorei unei nave. În partea opusă, spre est, Piano a adăugat o serie de largi terase din metal, care coboară în trepte inegale spre stradă. „Este important să nu-ţi întorci spatele spre oraş. Trebuie să te conectezi la vecinătate, la locuitorii şi toate energiile ei” - declara arhitectul. Terasele oferă vizitatorilor posibilitatea de a vedea în prim plan panorama unui fost cartier de abatoare, cu antrepozite transformate în locuinţe de lux dar cu acoperişuri încă dominate de vechi turnuri de apă şi, în fundal, Greenwich Village, Chelsea şi întreaga zonă de mijloc a Manhattan-ului. În acelaşi timp, ele sunt sursa unui întreg sistem de referinţe legate nu numai de scările exterioare de incendiu, omniprezente în arhitectura urbană americană, dar şi de vechea idee a circulaţiei exterioare a publicului pe care Piano şi Richard Rogers au propus-o în 1977, când au conceput împreună Centrul Pompidou. Dorinţa de a ancora muzeul în cetate se manifestă şi în prezenţa unei mici piaţete – iarăşi reminiscenţă a Centrului Pompidou – în dreptul faţadei sudice. Aici este şi punctul terminus al aşa numitei „High Line”, una dintre cele mai iubite idei arhitectonice recente într-un New York aflat într-o permanentă transformare. „High Line” este o fostă cale ferată industrială suspendată, lungă de aproape 5 km, care a fost transformată începând cu 2009 – proiect al firmei „Diller, Scofidio + Renfro” – într-o promenadă cu plante şi sculpturi, frecventată zilnic de sute de turişti sau localnici. Propunând o uriaşă consolă suspendată pe piloni care protejează intrarea sudică a muzeului – „mi-am dorit o clădire care să plutească deasupra străzii” – Piano intră într-un dialog evident cu vechea structură. Evită însă un acces direct care să lege „linia înaltă” de muzeu pentru ca « strada de dedesubt să nu moară ».

Dacă, privit din exterior, noul Whitney este un destul de greu de admirat hibrid între fragilitatea unei cutii transparente şi „greutatea” unei structuri industriale, interiorul muzeului este foarte unitar. Piano a grupat în partea nordică toate funcţiile administrative, spaţiile pentru conservare şi educaţie, permiţând însă un acces direct la galerii de la fiecare nivel. Mai puţin scăldate în lumină decât în alte proiecte ale arhitectului, sălile muzeului reprezintă un spaţiu ideal pentru prezentarea operelor de artă. Pereţii din sticlă dinspre terasele estice sau ferestrele spre Hudson nu distrag vizitatorii dar în acelaşi timp nici nu-i izolează de contextul oraşului.

Există un interesant dialog între noul proiect al lui Renzo Piano şi fostul sediu al instituţiei – o piramidă inversată, în stil „brutalist” – construită acum jumătate de secol după planurile lui Marcel Breuer. Pe de o parte, ideile dragi lui Piano reprezintă o respingere a premiselor de la care a pornit Breuer: muzeul ca severă fortăreaţă izolată – intrarea este peste un fel de pod suspendat peste un hău – în care vizitatorul nu este distras de nimic în dialogul său cu arta expusă. Pe de alta, există în interiorul noului Whitney un număr de aluzii la clădirea de pe Madison Avenue – scările interioare, structura şi înălţimea tavanelor, lifturile masive care pot transporta vizitatori sau exponate – care nu pot fi pur întâmplătoare.

Mutat pe malul vestic al Manhattan- ului, Muzeul Whitney se reîntoarce oarecum la punctul său de plecare. După ce, în 1930, Metropolitan-ul a refuzat să accepte ansamblul de creaţii moderne americane pe care Gertrude Vanderbilt Whitney i-l oferise, bogata moştenitoare s-a decis să întemeieze un nou muzeu al cărei primă locaţie a fost pe strada a 8-a, nu departe de noua clădire. Astăzi, îmbogăţită continuu, colecţia muzeului este încă puternic ataşată, aşa cum demonstrează expoziţia inaugurală, de donaţia Whitney, de George Bellows, de modernişti precum Marsden Hartley, Georgia O’Keeffe sau Stuart Davis.

„America is Hard to See/ America este greu de văzut” subliniază bogăţia şi varietatea artei americane din ultima sută de ani. Titlul este inspirat de un poem din 1951 al lui Robert Frost, comentând inabilitatea lui Cristofor Columb de a recunoaşte importanţa descoperirii sale. Manifestarea de la Whitney nu se vrea doar un răspuns adresat celor care observă „provincialismul” artei americane, dar pentru care este „greu de văzut” originalitatea ei. Versurile lui Frost din „America este greu de văzut” – Columb „a găsit Orientul navigând spre Est” – pot fi direct legate de întortocheata cale parcursă de avangarda americană în căutarea noului.

Expoziţia reprezintă o versiune „democratizată”, a istoriei artei americane a secolului al XX-lea, punând alături lucrări faimoase – Circul (Alexander Calder), Numărul 27, 1950 (Jackson Pollock), Femeie şi bicicletă (Willem De Kooning), Dublu portret cu mama (Arshile Gorky), Trei steaguri (Jasper Johns), Peisaj pe malul râului (David Smith) – de alte creaţii ale unor artişti cvasi necunoscuţi, mulţi dintre ei făcând parte din varii grupuri minoritare. Arta americană este atât de prolixă şi a evoluat atât de neliniar încât – în cuvintele Donnei de Salvo, principala curatoare a expoziţiei – „este imposibil să oferi o privire cât de cât ordonată asupra evoluţiei sale”. Drept urmare, explorarea unor istorii alternative este mult mai puţin controversabilă aici, la Whitney, decât a fost, de exemplu, reevaluarea artei franceze a secolului al XIX-lea impusă nu chiar atât de demult de Muzeul Orsay.

Lucrările expuse au fost împărţite 23 de „capitole” organizate atât cronologic cât şi tematic, fiecare dintre ele purtând un titlu legat de una dintre lucrările incluse. Picturi, desene, artă grafică sunt toate grupate împreună. Aşa cum era de aşteptat, unele dintre lucrările rar sau niciodată expuse sunt doar anoste în timp ce altele ies în evidenţă. Posibile exemple. În splendida secţiune dedicată expresionismului abstract, Anotimpurile (1957) lui Lee Krasner concurând cu succes la atenţia publicului în compania unor picturi de Franz Kline sau Bruce Nauman. Un portret de Alex Katz reprezentând-o pe Ada, soţia artistului, înconjurat de exemple arhicunoscute ale artei pop. Un asamblaj semnat de californianul Noah Purifoy (1917-2004) „înfruntând” o combină de Robert Rauschenberg.

Bineînţeles că anvergura actualei retrospective este limitată de lista de posesiuni a muzeului. Nicio singură instituţie nu poate oferi o privire comprehensivă asupra meandrelor evoluţiei artei americane. Firesc, în condiţiile date, actuala manifestare este mai degrabă sărbătorească, organizată cu un simţ critic cumva atenuat. După ce euforia iniţială se va disipa, vom putea decide în ce măsură Whitney Museum va reuşi să concureze cu celelalte mari muzee din Manhattan – Metropolitan, MoMA, Guggenheim – la atenţia publicului sau în ce măsură expoziţii organizate în spectaculoasele spaţii concepute de Renzo Piano vor face, parafrazându- l pe Robert Frost, „mai uşor de văzut” noi aspecte ale artei americane de ieri şi de astăzi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara