Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Noua critică de Ioan Holban

Cel mai recent volum de istorie a culturii noastre, Arhitectura memoriei. Studii de istorie literară clasică și contemporană (Editura Școala Ardeleană, 2016), se adaugă unei bibliografii impresionante care îl fixează pe Răzvan Voncu printre protagoniștii cu adevărat incontestabili, puțini la număr, încă, ai noii critici de la noi: cărți precum Orizonturi medievale, Despre Preda, Un deceniu de literatură română, Zece studii literare, Poeți români de azi, I, se structurează în jurul unor proiecte de anvergură, al unei viziuni integratoare asupra literaturii și culturii române, începînd cu așa-zisa perioadă „veche” pînă la poeții generațiilor recente, iar Arhitectura memoriei se subsumează acestor proiecte și acestei viziuni pentru că, iată, cartea se deschide cu un amplu studiu despre Constantin Brâncoveanu, acoperă trei secole de literatură, în ceea ce au ele semnificativ, temeinic, durabil și se încheie cu eseuri de confirmare valorică a unor poeți din ultimele promoții literare, Gabriel Chifu, Adrian Alui Gheorghe și Ioan Es.Pop. Într-un mic fragment „ascuns” undeva, în cele peste patru sute de pagini ale cărții, Răzvan Voncu „riscă” schița unui autoportret de istoric și critic literar, identificînd, în metafora (re)construcției, proiectul și viziunea acestuia: „În ceea ce mă privește, recunosc că am avut dintotdeauna considerabil mai multe îndoieli asupra prezentului decît asupra trecutului nostru literar. Nu pentru că aș fi un iconodul - cum gentil mă categorisea cîndva Dan C.Mihăilescu -, ci pentru că, fiind un spirit practic, dintr-o generație funcționalistă, știu că numai asupra prezentului îmi pot exercita acțiunea formativă și corectivă. Trecutul este factum, este definitiv. De noi depinde doar dacă, din cărămizile numite Alecsandri, Eminescu, Macedonski, Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu ș.a., construim Marele Zid Chinezesc sau o cocioabă sordidă. Felul în care îi citim pe înaintași, așadar, e numai și numai răspunderea noastră. E numai și numai neputința noastră dacă din menhirele misterioase ale operei lor vedem doar cariile și fisurile, ignorînd săgeata gîndului îndreptată spre Absolut”: cărămizile trecutului sînt, în adevăr, materia și materialul noii construcții pentru că, în fond, rostul fiecărei noi generații de critici și istorici literari este (și) acela de a reînnoi codurile de lectură, supunînd trecutul literar unui examen valoric în perspectiva acestora.
Revizitîndu-i pe clasici ori explorînd istoria recentă, Răzvan Voncu recuperează, reevaluează și restaurează epoci, figuri, opere adesea uitate, vizînd mereu, într-o argumentație strînsă, temeinică, reconfigurarea trecutului și, deopotrivă, configurarea valorilor din actualitatea noastră literară. Astfel, în amplul studiu Constantin Brâncoveanu: un domnitor cu multe portrete, Răzvan Voncu reevaluează, spectaculos aș spune, una din marile figuri ale culturii noastre, plasată, încă de la istoriografia romantică a secolului XIX, într-un con de umbră, subevaluată; Răzvan Voncu ne propune, cu argumente solide, un alt Brâncoveanu decît (numai) cel al lumii eclesiastice care l-a trecut în Calendarul Ortoditx și a credincioșilor care îl celebrează în fiecare an, la 16 august, un intelectual „în toată puterea cuvîntului”, cum spune istoricul literar, un om „de înaltă cultură”, care a imaginat, în urmă cu trei sute de ani, un program cultural, plasat în zorii epocii moderne; „un mare consumator de cultură și un om cu gust sigur și rafinat”, ctitor al unor edificii - palate, biserici, mănăstiri - care poartă apăsat „amprenta gustului său artistic”, a ceea ce se numește stil brâncovenesc, cunoscător al numerologiei, meșteșugului cifrării și al artei oratoriei, privilegiind cultura scrisă, cartea (și „exportul” ei: „Georgia, unde tiparul se întemeiază exclusiv pe baza sprijinului lui Brâncoveanu, spațiul arab, în care primele cărți tipărite provin din Țara Românească ș.a.m.d.”, notează Răzvan Voncu), pasiunea „pentru cuvîntul frumos, scris sau rostit, pentru arhitectură și pictură, pentru gastronomia rafinată și oenologie, pentru costume și ceremonial” - acesta este portretul „noului” Brâncoveanu din admirabilul studiu al istoricului literar. În același orizont al recuperării și reevaluării abordează Răzvan Voncu Epoca Luminilor (despre care studenții de altădată erau învățați că se numește „perioada veche”), demontînd clișee cu care nu puțini operează în istoria culturală a secolelor XVIII și XIX; Școala Ardeleană a fost dintotdeauna (mai este și azi?) un subiect antipatic, neinteresant pentru publicul larg și chiar pentru curricula preuniversitară, accesibil, mai degrabă, unor specialiști precum Florea Fugariu, refuzat discret chiar și de studenții la Litere, care caută, în primii ani, mai ales mărcile „literare” creatoare de emoții și „impresii”, iar necunoașterea limbii latine (s-a renunțat, din cîte știu, și la biata oră săptămînală de la gimnaziu și liceu) și, horribile dictu, „reticența autorităților comuniste” care „au trimis Biserica Unită cu Roma în catacombe” au adîncit încă mai mult o „lacună gravă”. Efectele? Absența circulației operelor unor ctitori ai conștiinței naționale moderne „explică în bună măsură de ce și după prăbușirea regimului comunist continuă să prolifereze în spațiul public tot soiul de derive identitare, de la tracomanie la neo-pășunisme”. Răzvan Voncu corectează net această lacună și pune lucrurile la punct, insistînd, iarăși cu argumente incontestabile, asupra dimensiunii naționale și europene a Școlii Ardelene. În aceeași ordine, decalajele de receptare explică, în viziunea lui Răzvan Voncu, absența lui Ioan Budai-Deleanu dintre „valorile de primă mărime ale literaturii noastre”; reintegrîndu-l pe Budai-Deleanu în seria enciclopediștilor, alături de Cantemir și Hasdeu și repoziționînd scriitorul în canon, istoricul literar reevaluează Țiganiada, „prima capodoperă a poeziei românești” și „precursoarea evidentă a modernității noastre poetice”. Sînt de părere că, totuși, poezia noastră modernă începe cu Psaltirea lui Dosoftei. În orice caz, aceste recuperări și reevaluări mută începuturile modernității noastre cu cel puțin un secol înainte de momentul „convenit”, prima jumătate a secolului XIX și, după unii, epoca „Junimii”; o judecată de situare sigură și temeinic susținută cu argumentele textelor și ale istoriei culturii.
Studiile despre Ion Creangă, „cărturarul ascuns”, Ioan Slavici, cel din publicistica politică, Constantin Stere, „foarte aproape de a reuși un mare, un uriaș roman”, Emil Gîrleanu care „nu este un autor de literatură pentru copii” și despre cele trei cărți scrise de Emil Cioran la Paris, în românește, în anii ‘40, exprimînd tipologia rară a scriitorului „care trăiește simultan în două culturi”, dar, mai ales, Dosarul avangardei împlinesc profilul primei secțiuni a cărții, Revizitîndu-i pe clasici; în acest din urmă studiu, Răzvan Voncu recuperează un nume complet uitat între fișele celor pasionați de Avangardă, pe Sesto Pals de la revista interbelică „Alge”, vorbește despre a doua posteritate a lui Geo Bogza (adaug la poezia acestuia, redescoperită de poeții generațiilor noi, Jurnalul de copilărie și adolescență, titlu foarte important pentru istoria unei specii literare pe nedrept trecute la „periferia literaturii”), îl reevaluează pe Sașa Pană, cel din medalioanele, eseurile și profilurile literare care interesează „în cel mai înalt grad istoria atît de aparte a avangardei românești” și pe Sebastian Reichmann, un poet care „se cere încă «descifrat» în «pivnițele» adînci ale scrierilor sale”. În Dosarul avangardei, Răzvan Voncu emite o ipoteză care reașază în alte dimensiuni însăși istoria literaturii noastre: „istoria literară începe să conștientizeze că există un al treilea pol al literaturii române de după Primul Război Mondial, distinct de cel modernist și cu atît mai mult de cel tradiționalist: pol care începe cu Tristan Tzara, continuă cu Vinea și grupul de la Contimporanul, se maturizează în faza unu, se radicalizează prin Alge, pentru a se reconstrui pe baze conceptuale noi după 1945”; se cuvine să luăm în seamă cu toată atenția ipoteza lui Răzvan Voncu fie și numai pentru a lămuri dacă Avangarda e, în adevăr, un pol magnetic al literaturii noastre: avem acum și mijloacele (ediții critice, exegeze ample, acces la fostul „fond special” al bibliotecilor publice) să o facem. În a doua secțiune a volumului său, Istorii recente, Răzvan Voncu explorează opere și scriitori contemporani cu o valoare certificată, adăugînd, însă, mereu o nuanță, o judecată de valoare originală, o părere sau o ipoteză profilurilor deja consacrate ale lui Zaharia Stancu, un caz în care opera a fost devorată de personalitatea celui care a creat-o, Marin Preda, ferindu-se de eroarea de a aplica romanelor o grilă de lectură „tiranic-estetică”, N.Steinhardt, a cărui operă este una din cele mai însemnate din cultura română, „acoperind un vast teritoriu al gîndirii, artelor și literelor”, D.R.Popescu și capacitatea de a se reinventa cu fiecare carte nouă, Fănuș Neagu, al cărui roman Frumoșii nebuni ai marilor orașe este „o mare elegie a iluzoriei evadări obținute prin intermediul alcoolului sau al iubirii”, Augustin Buzura și opera sa publicistică din revista „Cultura”, scrietorul Grigore Arbore, Ioan Es.Pop, „cel mai important poet afirmat după 1989”, Gabriel Chifu, un poet care „dezmărginește sistematic ființele și lucrurile”. Între aceste (re)confirmări, cu definiții care se rețin și judecăți de valoare nete, Răzvan Voncu găsește o altă „cărămidă” din trecutul literar recent, Oase plîngînd, „cel mai slab receptat” volum al lui Nichita Stănescu; și în acest caz, de limită aș spune, Răzvan Voncu este categoric, iar analiza sa, fără cusur: „În acest sens, aș avansa ipoteza că Nichita Stănescu, tenace risipitor de ocazionale, nu a scris de fapt niciodată ocazionale. Toate poemele scrise pe colțul unui șervețel, pe pereții unor hetaire sau dictate mesenilor sunt eboșe, schițe, fragmente ale unui mereu reluat și niciodată încheiat Discurs despre Poezie”. În adevăr, să ne întrebăm împreună cu Răzvan Voncu: a scris Nichita Stănescu „ocazionale”? Răspunsul poate fi căutat în afirmațiile făcute în legătură cu „ocazionalele” lui Eminescu.
Spre deosebire de alți tineri și mai puțin tineri iconoclaști, fără vînă și fără „maneră”, Răzvan Voncu nu-și uită profesorii, le urmărește cărțile și se întîlnește cu aceștia într-un spațiu comun de cercetare; Paul Cornea și lectura interdisciplinară a faptelor de cultură, Dan Horia Mazilu și breșele pe care le operează în „zidul compact al prejudecăților privitoare la cultura Evului de Mijloc”, Eugen Negrici și renașterea interpretării literaturii române medievale, într-o substanțială reformă a canonului literar medieval – foștii magiștri, partenerii de dialog de azi. Cît privește stricta actualitate literară, Răzvan Voncu crede, cu dreptate, că trăim o epocă a schimbării codurilor de lectură și de paradigmă în literatura română. Cu autorul Arhitecturii memoriei, istoria literaturii noastre e pe mîini bune, Răzvan Voncu fiind unul dintre protagoniștii promovării acestor noi coduri de lectură și un martor lucid, avizat al noii paradigme literare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara