Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
Nostalgice de Luminiţa Corneanu

Veronica D. Niculescu, Roşu, roşu, catifea. Povestiri cu î din i, Bucureşti, Casa de Pariuri Literare, 2012

Veronica D. Niculescu, cunoscută îndeosebi ca traducă toare a lui Nabokov şi a lui Beckett, publică la tânăra, dar foarte profesionista editură bucureş- teană Casa de Pariuri Literare un volum de proză scurtă bine alcătuit şi, mai ales, remarcabil de bine scris.
Poveştile sunt, aşa cum le recomandă chiar coperta a patra a cărţii, nişte „amintiri din Epoca de aur”. Nu sunt întâmplări extraordinare, dimpotrivă. Felii de viaţă privată, de viaţă cotidiană a unor oameni, a unor copii, chiar a unei pisici, care se zbat în fiecare zi să supravieţuiască în condiţiile dificile pe care vremurile le oferă. Perspectiva aparţine de fiecare dată unui personaj narator, care relatează micile sale întâmplări şi aventuri neînsemnate, aspect ce face de cele mai multe ori deliciul micilor bucăţi de proză. Lumea văzută prin ochii copilului care stă la coadă la ulei, spaima din mintea tinerei dispuse să încerce orice în speranţa unui avort spontan ori universul pisicii care face şi ea coada la alimentară doardoar va căpăta ceva de la „Zeiţa”-vânză- toare căreia i se închină toţi oamenii, calvarul mamei cu trei copii care trebuie să-i hrănească zilnic pe aceştia în ciuda dificultăţilor alimentare, astfel de perspective aparent înguste, de detalii private se completează reciproc pentru a contura viaţa în comunismul românesc, îndeosebi în timpul imposibililor ani ’80.
Concentrarea pe cine ştie ce detaliu, pe cine ştie ce lucruşor imposibil de găsit în acele vremuri este aspectul crud-nostalgic care reînvie atmosfera de epocă. Spre exemplu, în Cărămida, două studente, colege de cămin, caută în disperare prin tot oraşul o cărămidă, o banală cărămidă, imposibil de găsit chiar şi în şantierele de construcţii. Frustrarea pentru faptul de a nu găsi obiectul dorit e completată de disperarea fetelor care o vânează: peste cărămida încinsă ar urma să picure oţet, al cărui abur ar avea virtutea de a provoca avortul spontan. În Fericiri aiuritoare, statul la coadă în speranţa de a prinde orice aliment readuce în memoria cititorului îngrozitoarele lipsuri alimentare ale decadei. O fetiţă bine instruită de mama ei îşi ia banii anume lăsaţi, o sacoşă şi două sticle goale şi o porneşte spre Alimentara, unde se pare că se dă ulei. Refrenul bine cunoscut „Într-o zi mi-ai dăruit o portocală”, fredonat de fetiţă, nu are nici o legătură cu realitatea, căci copiii acestei epoci, ştim bine, mâncau mai curând mămăligă cu ceapă, ciorbă de fasole, supă de tacâmuri ori papricaş cu găluşti de făină. Deosebit de simpatică este povestirea intitulată Zei, al cărei erou-narator este un pisoi abandonat şi temporar adoptat de un copil. Începutul acestei scurte proze e unul de prozator hârşit, care ştie să intrige, să incite şi să ofere informaţii cu pipeta, pentru a ţine cititorul prins în mrejele textului: „M-am născut într-o pungă de un leu. // Acolo era să şi mor.// În lumea aceea albastră în care am deschis ochii, eram cinci. Mai întâi, am crezut că toţi aceştia eram eu. Eram. Fiindcă dacă eu mă mişcam, se mişca şi unul dintre ei, şi după acela altul, şi apoi altul. Şi invers. (…) Lumea în care am deschis ochii era foarte strâmtă.”. În Linguri de lemn, o mamă cu trei copii este scoasă din minţi de cel mic, care nu vrea să mănânce fasolea verde, singurul fel disponibil al zilei, iar când pierde total controlul, pocnind copilul de trei ani peste mână cu lingura, se prăbuşeşe în lacrimi pe canapeaua din sufragerie, izbindu-şi pântecul cu pumnii. În Sfoara, o tânără femeie călătoreşte cu trenul de la Timişoara la Piteşti tocmai în noaptea de Anul Nou. Trenul neîncălzit şi pustiu, controlorul burdihănos şi excesiv de familiar cu pasagera sunt alte elemente ce alcătuiesc această frescă din bucăţi a comunismului românesc. În Ace de siguranţă, doi studenţi prind ocazia de a petrece prima lor noapte împreună. Frapează aici precizia detaliului de decor şi vestimentar, de o acurateţe ce aminteşte de filmele noului val de regizori români – în special de Patru luni, trei săptămâni şi două zile.
Dar apropierea de cinema nu se opreşte aici. Scenaristă ea însăşi, premiantă a concursului HBO, Veronica D. Niculescu foloseşte cu succes privirea cinematografică, pe care nu o dată o transpune textual prin stilul indirect liber, astfel încât cititorul cunoaşte universul narativ deodată cu personajul, fie el adult, copil sau pisică. Această strategie, al cărei principal efect este verosimilitatea, provoacă empatia cititorului, iar numeroasele detalii încărcate de semnificaţie, care adesea sunt cheia de lectură a textului, sunt strecurate discret în text, în treacăt, ca aparent lipsite de importanţă.
Povestirile Veronicăi D. Niculescu sunt, pe cât de simple ca tramă epică, pe atât de sofisticate ca strategie textuală şi ca sens. Roşu, roşu, catifea (titlul însuşi e unul nostalgic, preluat dintr-o rimă pentru copii) consacră un prozator plin de sensibilitate, care ştie ce scrie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara