Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Nostalgia Euridicei de Gabriela Gheorghişor

Cu figura sa ascetică, de „lup de stepă“, departe de lumina reflectoarelor critico-literare ce răsfaţă celebrităţile lumii scriitoriceş ti, Marian Drăghici este, astăzi, un poet pour les connaîsseurs. Ce-i drept, autorul Negresei n-a fost niciodată un poet-vedetă, fiindcă a pierdut startul generaţiei ’80 (volumul de debut, Descrierea după altă natură, depus la Cartea Românească în 1983, apare abia în 1988, cu titlul schimbat de cenzură: Despre arta poetică) şi, mai mult decât atât, a refuzat înscrierea ostentativă în trend-ul poetic al epocii.
Al. Cistelecan îl aşază, „prin intemperanţa vizionară a discursului“ şi „imaginaţia convulsionată la modul expresionist“, în proximitatea lui Ion Mureşan şi a lui Aurel Pantea. Acelaşi critic îi aplică şi eticheta de „romantic în postmodernism“ (v. postfaţa la antologia Harrum, cartea ratării, din 2001). O nouă culegere de poeme, în colecţia Antologia Tracus Arte, publicată anul trecut, ne oferă prilejul de a rediscuta poezia lui Marian Drăghici. Lipsesc, acum, informaţiile despre apartenenţa poemelor, operaţie considerată, probabil, superfluă, dat fiind că Marian Drăghici, precum Virgil Mazilescu, e halucinat de fantasma perfecţiunii şi îşi rescrie sau îşi toaletează întruna restrânsa operă poetică, aşa cum o femeie îşi reconfigurează frumuseţea, în timp, prin nuanţarea expresiei. Din acelaşi motiv, unele poeme sunt ele însele „scene“ de work in progress (v. om cu faţa întoarsă din bufniţă în zi cu soare şi ziua de lucru). Având o conştiinţă artistică hipertrofiată, Marian Drăghici tematizează şi „facerea“ poemului, dar cu naturaleţe, fără metatextualizări pedante. De altfel, tocmai această discursivizare a viziunii despre poezie şi despre scrierea ei i-a indus în eroare pe unii comentatori. Marian Drăghici are, într-adevăr, o concepţie mistico-romantică despre poezie, dar poezia sa este prea puţin mistico-romantică. Se hrăneşte din această nostalgie, însă e scrisă cu alte instrumente poetice şi într-un alt stil (aşa cum există, de pildă, poeţi ai tradiţiei fără a fi tradiţionalişti). Registrul neguros, oracular sau metaforizant abia pâlpâie în câteva poeme selectate din primele două volume. Într-un alt timp, într-o altă vârstă poetică (în loc de prefaţă) este emblematic pentru écart-ul între idealitate şi contingent, între ce ar fi poezia şi ce înseamnă transpunerea sa în act. Într-un stil simplu, narativizant, tranzitiv, auster, cu ascuţişuri cristalindureroase, poemul vorbeşte despre scurgerea poeziei în agonia şi în moartea „ei“: „Nici fir de poezie în capul meu./ Oarecum dus de pe lume fumez o ţigară, atât.// Suntem, în 5 noiembrie 1993 înspre seară,/ eu, mormântul proaspăt, crucea simplă de lemn./ Pâlpâirea primelor lumânări./ O tufă la doi paşi de mormânt./ Gândul că la primăvară va avea flori de la această tufă./ Până atunci, mizeriile iernii o, brad frumos, fulguiala din martie./ Aprind lumânări./ Fumez o ţigară, atât”. În continuare, poetul „povesteşte“ cum, ajuns acasă, visează, după multă vreme, un „poem dumnezeiesc“, aşa cum visa „într-o altă vârstă poetică“, pe când trăia „în interiorul poeziei ca într-un halou mistic“. Numai că: „La trezire, starea asta incomparabilă s-a topit ca aburul./ Nici un vers în memorie, nici un cuvânt./ Ca în urma unei juisări/ o sfârşeală în măruntaie dureros de dulce./ Şi fulguranţa acelei imagini a textului derulându-se lent,/ înspăimântător de lent,/ dinspre cer spre pământ.“ Dar preconizata antiteză dintre prezentul sleit de moarte, refuzat de poezie, şi trecutul „vârstei de aur” a inspiraţiei divine, mediate oniric, nu este, de fapt, atât de adâncă. Şi atunci, odinioară, „La trezire, imaginea lor mentală se risipea cu ultimele/ rămăşiţe ale somnului./ Lucrul la poem – ţigara, cafeaua, pagina albă, goală –/ se consuma prin încercări (tatonări) succesive/ de-a rescrie poemul visat, «ideal»”. Deci, chiar şi atunci, slova de foc se risipea ca un fum, iar „poemele scrise/ rescrise, tipărite aici,/ au neajunsurile (ca să nu spun defectele)/ oamenilor în comparaţie cu presupusa, uluitoarea/ perfecţiune a zeilor“. Într-un alt poem, ni se spune că „poezia, cu sau fără majusculă,/ este altceva, şi mai ales altundeva./ nu în versuri. Nici măcar într-o carte de versuri“ (ukulele). Aşadar, Marian Drăghici crede, romantic, în existenţa poeziei ca realitate platoniciană, transcendentă (o esenţă numinoasă care nu poate fi privită faţă către faţă, cum nici Dumnezeu, ci numai în vis), însă nu are superbia romantică a potenţei geniului de revelare a ei prin verb. În acelaşi fel, el crede, dostoievskian, în frumuseţea (poezia) care va salva lumea, dar este nevoit să constate neputinţa acesteia în faţa morţii: „şi-am văzut cât de neputincioasă, de inutilă/ cade lumina unei minţi poetice/ pe un pat rece care a fost cândva cald.“ (ajunge acest hatâr pentru diavol); „cum să nu încapă în poemul acesta/ bătrâneţea, resemnarea şi moartea/ (cred Doamne, ajută necredinţei mele)/ când o soţie tânără pe patul morţii/ aproape zece ani aşteptând/ uneori resemnată, alteori rugându-se cu lacrimi/ la Dumezeul ei unic/ pentru un semn de vindecare,/ îmbătrâni fără să primească nimic/ în aceşti zece ani nesfârşiţi/ decât paharul zilnic cu lapte, hrana fără foc,/ certitudinea unui destin neîndurător/ şi neputinţa bărbatului de-a etanşa definitiv/ spectrul morţii într-un poem magic“ (lunetistul). Cu alte cuvinte, poetul ar vrea să fie Orfeu, însă el nu doar că a pierdut o Euridice (soţia), ci a visat toată viaţa la o Euridice inaccesibilă (Poezia). Această sfâşiere între aspiraţia şi conştientizarea imposibilităţii captării inefabilului (divin) în vers (sau absenţa harului) reprezintă materia de bază şi energia poeziei lui Marian Drăghici (dar câtă poezie, de pildă, în poezia „nevisată“, omenească, a scenei din cimitir!). Sigur, ea, sfâşierea, poate aminti de eminescianul „Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?“, dar, în fond, este vorba despre criza modernă a clivajului dintre „cuvinte şi lucruri“ (scindarea se produce şi la nivelul sinelui, între „meridionalul rămuros băutor de soare negru“ nervalian şi „stâlpul de familie bau-bau“ domestic, între „eul meu mistic“ şi „batracianul ateu“).
Deşi îşi clameză neputinţa („n-am scris la ghidul supravieţuirii poetului/ deşi m-am născut anume să scriu/ ghidul supravieţuirii poetului./ neputinţa de-a scrie m-a stors ca pe o rufă murdară/ gândul neputinţei de-a scrie/ m-a epuizat înainte de-a începe să scriu“), poetul continuă să scrie, făcând poezie din transcrierea neputinţei, ba chiar resemnându-se cu „decăderea“ poeziei prin scris. Câtă resemnare, atâta poezie, căci alternativa rezolvării acestei drame poetice moderne ar fi însemnat tăcerea. Augusta liră orfică se metamorfozează, astfel, în mâna poetului Drăghici, într-o „armonică roşie lucitoare“ (în cealaltă mână se află „păhăruţul“, paharul cu alcool de la cârciumă, de la restaurantul Casei Monteoru, „în care a scuipat deja moartea“) limbajul se intertextualizează, se democratizează postmodern, capătă accente colocviale, ludico-(auto)ironice, parodice, sarcastice ori balcanic-nastratineşti. În esenţă, poezia devine un joc lucid cu tot felul de fantasme, personale sau livreşti (negresa, lunetistul, Africa şi vânătoarea de lei, Ismael, Ierusalimul), şi de măşti poetice, uneori animaliere (ca la Mircea Ivănescu): „motanul negru garabet“, „bătrânul foxterier carl gustav“. În special poemele lungi, lunetistul (poem pascal), caracal sighişoara mea, nimic decât poezia, peştele mistic &femeia lui iov, biblia belgrad eu şi moara lui take, ierusalim, sunt adevărate spectacole de ingeniozitate poetică, savuroase în tragi-comedia lor burlescă: „în cadru la aceeaşi masă de lemn/ cu flori de câmp într-o cană/ sub umbrela fleşcăită a postmodernităţii divinul/ carl gustav scrie cum scrie./ în absenţa stăpânului dus cu prietenii/ îşi permite stranii licenţe, mistificarea/ grosolană a realităţii,/ practică delaţiunea/ cum că// până şi-un cocoş de tablă ciuguli petală cu petală/ din păhăruţul meu roza mentală,// denigrează/ flecărind de garabet cu vorbe rele,/ cum că scrisul meu atârnă prea mult/ de calitatea inspiraţiei unui motan negru-negru/ cum că garabet merge prea des cu bărbătuşul/ în căutarea inspiraţiei şi că de fapt/ frunza aceea din ciocul bărbătuşului/ n-ar fi tocmai o frunză verde de măslin etc., etc.// n.a. – de remarcat, cu firească strângere de inimă/ cum meseria scrisului corupe/ până şi caracterul integru al unui câine credincios/ ca bătrânul meu foxterier carl gustav./ dovada: mai departe scrien carte:/ până şi delicateţea a condus uneori/ omul la disperare, la moarte./ (…)/ vai nouă versuri,/ funduri de raţe împietrite în lumina lunii,/ între sunetul unei împuşcături/ şi ecoul ei.“ (caracal sighişoara mea).
lumină, încet este o antologie binevenită pentru cunoaşterea şi (re)interpretarea critică a unui poet insuficient valorizat în peisajul liric românesc. Poezia lui Marian Drăghici are, încă, izul ierbii proaspăt cosite într-o dimineaţă înrourată de vară.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara