Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Noiembrie de Gabriela Ursachi


Personalitate scindată de fascinaţia temelor duale împinse, prin rezolvare mistică, pînă "la pragul minunii", Vasile Voiculescu este, cu siguranţă, un poet de antologie. Flagrantele discontinuităţi etice şi estetice nu reuşesc să clintească o anume impresie unitară, de orgoliu şi solemnitate, care-l impune. Livresc (în maniera cu totul serioasă a autodidacticului), cu lecţii de mitologie bine însuşite, clasificate pe simboluri şi apreciate după folosul didactic, V. Voiculescu rămîne, în esenţă, un vitalist, un "primitiv" prin cultivarea eresului de extracţie folclorică. Cum confortul unei gîndiri dialectice cu efect implacabil pare a i se refuza, se dovedesc valabile rupturile care produc răni în spiritul dezbinat, hărăzit celor mai teribile încercări: "În fundul existenţei zac ca-ntr-o groapă, / Pereţi de lut mă strîng şi mă strivesc; / Mă roade patima pe-ncetul, ca o apă, / În pînzele durerii putrezesc." (Dezlegare).

Născut la 27 noiembrie 1884, la Pîrscov, pe valea Buzăului, scriitorul cu cele mai uimitoare apariţii editoriale postume se stinge în primăvara anului 1963. Rămîne în amintirea cunoscuţilor şi a prietenilor cu figura lui de ascet hirsut, atins de "îngereţe", la a cărui apariţie prin Cişmigiul plimbărilor predilecte copiii exclamă cu înfiorare: "Uite-l pe Dumnezeu!". Dacă debutul destul de tîrziu se produce în 1916 cu Poezii sub influenţa lui Vlahuţă (E. Lovinescu vorbeşte chiar de un "vlahuţianism" al epocii), medicul este departe de a socoti poezia un "violon d'Ingres". Persistă într-ale scrisului, publicînd pînă în 1939 nu mai puţin de şapte volume, ca tot atîtea trepte spre desăvîrşirea materialului de expresie şi a rafinării ideatice. Chiar dacă majoritatea criticilor văd în primele volume defectul unor versuri bolovănoase, cu "dialecta-lisme" rebarbative în slujba alegoriilor prea transparente, explicitate discursiv, nici o voce îndrituită a se rosti definitiv nu neagă forţa de expresie a dezlănţuitului "ortodox maniheist". Este atras, cum era şi firesc, să publice în paginile revistei Gîndirea, dar cooptarea lui de lungă durată printre gîndirişti se traduce printr-un simplu gest reflex: G. Călinescu observă, pe bună dreptate, că "ortodoxismul lui V. Voiculescu este anterior aceluia al Gîndirii". Acolo poetul găseşte însă un mediu propice pentru a se sistematiza, luînd cunoştinţă de sine. Fire pozitivă prin chiar profesiunea sa - este medic de front în Întîiul război mondial, medic de plasă şi, în sfîrşit, medic de circumscripţie în Bucureşti - V. Voiculescu pare a simţi permanent nevoia de atestări, de confirmări răspicate ale harului său scriitoricesc. Poate că în această ordine de idei trebuie gîndit modul în care "s-a încercat" ca prozator, cînd a trimis ca orice simplu debutant povestirea Capul de zimbru revistei Provincia din Turnu-Severin. Participă astfel la un concurs obişnuit de creaţie literară şi, în primăvara lui 1947, primeşte un premiu pentru cea mai bună nuvelă. Este interesant că preşedintele juriului, prozatorul Victor Papilian, nu-şi poate înfrîna nedumerirea şi se întreabă, chiar pe prima pagină a revistei, dacă nu cumva unul dintre cei trei premianţi va fi fiind poetul V. Voiculescu, atît de bine cunoscut de toţi. Întîmplarea (care figurează printre amintirile lui Dinu Pillat) este de tot bizară, dacă ne gîndim că pînă la acea dată autorul Poemelor cu îngeri şi al Întrezăririlor îşi făcuse deja un nume, fusese onorat cu premii semnificative şi funcţionase pînă în 1945 ca referent literar şi director al emisiunilor literare radio. Oricum, chiar dacă faptul cu pricina este săvîrşit din simplu amuzament (atitudine ce nu-i stă deloc în fire!), poetului consacrat şi dramaturgului cu piese jucate pe scena Naţionalului li se alătură un prozator cu totul original, cu nimic îndatorat lor. Experimentalist învederat, V. Voiculescu supune şi epicul aceleiaşi neostoite vis formativa. Povestirile fabuloase, "basmele" învăluite în misterul unor candori şi erezii absolut aiuritoare trădează în Voiculescu un neîntrecut creator de instantanee: Dionis din Sakuntala joacă tenis cu Fräulein Lotte pe o pajişte din creierii munţilor. Scena, de un "pitoresc livresc" neverosimil, îşi găseşte, totuşi, în modul aparte de receptare a lecturii armonia contextuală. Memorabilă este şi secvenţa în care boierul din Alcyon sau Diavolul alb porunceşte "să se aprindă căţuia cu mirodenii şi să se dea drumul la ferestre" în urma dezgustătorului Iani, la fel cum Dinu Murguleţ aeriseşte după vizita lui Tănase Scatiu, "să iasă mirosul de mitocan". Este un fapt de notorietate că abia după moartea poetului ies la iveală capodoperele din Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară (1964) şi se publică romanul Zahei orbul (1970), considerat de mai toţi criticii "un eveniment editorial de excepţie".

Despre V. Voiculescu s-a scris mult, chiar foarte mult, dar parcă nu îndestul. Rămîne - imbold spre o nouă înţelegere sau lapidară ars poetica - întrebarea din Psihanaliză: "Ce dragoste-n adîncuri mocneşte surghiunită/ Şi-ascunsă în simboluri potrivnice se zbate?".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara