Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Noica din unghiuri diferite de Sorin Lavric

Pe timp de caniculă, două cărți despre Noica pot fi o lectură răcoritoare, mai ales că autorii, amîndoi posesori ai titlului de doctor, sunt legați de opera filosofului printr-o îndelungată pasiune.
Cea dintîi este teza de doctorat pe care Maria- Zoica Ghițan, sub coordonarea lui Ion Simuț, a susținut-o în 2010 la Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, spre a o publica cinci ani mai tîrziu. Vezi cum o literată se apleacă asupra filosofului, și nu oricum, ci alegînd o temă care nu poate să nu-ți ridice sprîncenele a mirare: influența pe care Noica a exercitat-o asupra scriitorilor români postbelici. Că filosoful a fost citit copios în deceniile 1970-1980 e neîndoielnic, rămîne de lămurit cum îi putem depista înrîurirea în paginile acelora care s-au inspirat din gîndirea lui. Maria-Zoica Ghițan alege doi poeți (Nichita Stănescu și Cezar Baltag) și trei romancieri (Ștefan Bănulescu, Mircea Ghițulescu și Eugen Uricaru), cărora le descoperă afinități cu laitmotivele viziunii lui Noica: ființă și conștiință, sinele și sinea, Unu-multiplu, timpul rostitor și timpul rotitor, devenirea întru ființă, limitația care nu limitează, cele șase maladii ale spiritului, cele șase situații ontologice, sau proiectul unei vieți trăite în regim precumpănitor cultural.
Sunt încredințat că flerul Zoicăi Ghițan nu a dat greș: Noica a influențat într-o oarecare măsură pe cei cinci autori, numai că, atunci cînd i se cere să dovedească pe text, sarcina îi cade anevoie. Nici unul din cei cinci nu-l citează pe Noica și nici unul nu-i folosește ad litteram ideile. Situația e plină de aporie: o filoloagă avînd cultură filosofică citește 11 elegii și Necuvintele și regăsește acolo schemele lui Noica, conchizînd că în poezia lui Nichita aflăm urme ale viziunii nicasiene. Mărturisesc că am citit cu mare atenție calupurile de versuri pe care autoarea le citează din Nichita, străduindu-mă să găsesc la rîndul meu corespondențe cu catholita, horetita sau celelalte maladii. Cred că avalanșa de vorbe la care se pretează Nichita e un material nemaipomenit pentru testul Rorschach, în sensul că mintea fiecărui cititor, exasperată de lipsa lor de sens, ordonează haosul de cuvinte după propria putere, adică după tiparul de cultură pe care l-a asimilat. Ceea ce Maria Ghițan a descoperit în elegiile lui Nichita nu sunt ideile lui Noica, ci propriile asocieri pe care lecturile din Noica i le-au făcut cu putință. Altminteri, judecate la rece, în funcție de rigoarea schemelor nicasiene, elegiile sînt un curat hocus pocus, o joacă cu fumuri abstracte ale cărei farmec stă în derularea nefirească a cuvintelor, și atît. A-i acorda lui Nichita o filosofie implicită înseamnă a-i da un rang pe care nu l-a avut: acela de gînditor speculativ. Nichita știa mult mai puțină filosofie nicasiană decît Maria-Zoica Ghițan.
Aidoma se întîmplă cu Cezar Baltag, în ale cărui versuri poți găsi un indiciu al „lucidității ahoretice“, cum spune autoarea la p. 142, cum la fel de bine poți găsi simptomele altei maladii a spiritului. Caracterul apodictic al demonstrației stă în mintea autoarei, dar nu în versurile pe care ea le interpretează. Într-o poezie fiecare cititor vede ceea știe deja, ca într-o dezvăluire în care conștiința ia act de gînduri pe care lectura i le trezește. E ca în viață: percepem numai acele evenimente care se află pe același nivel de vibrație cu conștiința noastră. E fondul de anticipări ce precede orice percepție. Cînd deschid Cezar Baltag, dacă fondul meu de anticipări se învîrte în jurul „devenirii întru ființă“, atunci șansa ca în acele versuri să dau peste o ilustrare a devenirii întru ființă e foarte mare. Același lucru se poate spune despre volumele celor trei romancieri.
Iată de ce autoarea are dreptate numai pe jumătate: versurile lui Nichita și Baltag, romanele lui Bănulescu și Uricaru pot fi interpretate în cheie nicasiană, și asta pentru că orice bucată literară poate fi supusă aceluiași protocol hermeneutic, numai că influența propriu-zisă a lui Noica (sau a lui Spengler, Platon etc.) asupra autorilor cu pricina nu poate fi dovedită.
*
Cu totul altă abordare o are Ioan Ursu, fie și numai pentru detaliul că, vizitîndul pe filosof de două ori la Păltiniș, a apucat să-i cunoască persoana, nu doar să-i disece opera. Față de Maria Ghițan, o intelectuală apar- ținînd noii generații, Ioan Ursu e un veteran însufleț it de o afecțiune statornică pentru autorul Scrisorilor despre logica lui Hermes. În plus, Ioan Ursu e doctor în matematică, venind dintr-un domeniu față de care Noica a nutrit un nedezmințit respect. Cum s-a petrecut întîlnirea dintre un inițiat în concepte și un expert în ecuații aflăm din cartea 30 de ani fără Noica, o antologie de 9 texte scrise cu felurite prilejuri. Și dacă primele două sunt relatări în chip eseistic a întîlnirilor de la Păltiniș, celelalte surprind împrejură rile în care Noica a fost receptat după 1989: cu polemicile de rigoare, cu întărîtarea orgoliilor și cu taberele ce s-au conturat în jurul controverselor. Întrucît Ioan Ursu nu e un exeget propriu-zis, cum de altfel el însuși mărturisește, efortul i se mărginește la a-i cita pe cei care l-au comentat pe Noica, fie ei filosofi, istorici, critici literari sau agitatori. Descrisă lapidar, jumătate din carte e o analectă de citate culese din peste 30 de autori.
Din această cauză, volumul are alura pestriță a unui mozaic de amintiri, fragmente, titluri și amănunte biografice (manuscrisele eminesciene, episodul legionar, dosarul de Securitate). Ioan Ursu e un colportor cult în a cărui minte s-a înfipt dorința de a-l evoca pe Noica într-un an cînd, după cum spune și titlul cărții, se vor împlini trei decenii de la moartea lui. „Am adus la suprafața memoriei de multe ori în ultimii 30 de ani întîlnirile cu acel om pe care l-am purtat mereu în inimă ca pe cineva care e numai al tău. Avusesem chiar de la început intuiția sufletească a ceva, nu foarte clar, de care eram atras la dînsul.“ (p. 121)
Dincolo de devoțiune, ce surprinde la Ioan Ursu e tonul zglobiu, de-a dreptul ghiduș, cu care își desfășoară pledoaria. Dacă dai la o parte citatele, rămîi cu o apologie scrisă pe un ton hîtru, dea lungul căreia autorul se privește pe sine cu ironie. Aerul acesta de sprinteneală autoironică se răsfrînge nefast asupra consecvenței cu care își urmărește firul gîndurilor, volumul fiind un amalgam de intercală ri, trimiteri și juxtapuneri cărora nu le poți găsi o coerență clară, afară de condiția subînțeleasă că toate, într-un fel sau altul, au legătură cu Noica. Însă impresia stăruitoare e că asiști la o colecție heterogenă de elemente disparate, la un bric-á-brac în cuprinsul căruia muzica, matematica, istoria, critica literară și filosofia intră într-un amestec deconcertant, în care diversitatea are cîștig de cauză asupra unității. Ioan Ursu nu urmărește o potecă și nu propune o interpretare, ci își exprimă o afecțiune. E un autor de sentiment, și nu unul de expresie. Ce reții din carte e o atitudine pe temei de nostalgie, nu o concluzie pe bază de intelect.
Firește, pentru un cititor căruia Noica nu-i spune mare lucru, volumul e un ghid succint în privința operei și vieții, dar pentru un cunoscător, tomul e o înșiruire de locuri comune, aceleași poncife pe care memoria colectivă le vîntură de atîtea decenii pe seama lui. E drept, fără ele posteritatea filosofului nu ar exista, dar o minimă variațiune în cîmpul monoton de clișee ce i se rostogolesc în spinare nu ar strica. În cazul lui Noica, aura popularis riscă să înghețe într-o efigie inertă. Intenția evocării la un număr rotund de ani e lăudabilă, atîta doar că execuția e precară din cauza zig-zagului de motive prin mijlocul cărora Ioan Ursu face slalom cu o mină glumeață. Cred că temperamentul îi joacă feste autorului, făcînd ca timbrul serios, dacă nu melancolic, ce sar fi cuvenit să-i însoțească bilanțul evocator, să fie înlocuit cu mina senină a unui spectator ludic. În rest, la 30 de ani de la moarte, Noica merită o astfel de carte.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara