Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Noi poeme de dragoste de Marius Chivu


După Klein spuse, o cărticică samizdat luată în seamă de critica de întâmpinare, şi câştigarea concursului poetic Amantul literar, concurs iniţiat de revista Vatra anul trecut, Mihai Ignat revine cu un grupaj de versuri cu care îi va surpinde, dacă n-a făcut-o deja, pe foarte mulţi.

Poeme în doi este un poem de dragoste secvenţial, fragmentat în mici episoade vizuale („te privesc ca să te învăţ”), căci ochiul înregistrează neobosit detaliile simple dar semnificative din care extrage o stare sau dimpotrivă pe care le pune în relaţie reflexivă cu un sentiment. Poemele sunt, din această cauză, cumva statice, căci privirii obsedată de atingere (uneori mediată de oglindă) nu pare să-i scape aproape nimic din ce ar putea fi un posibil argument al intensităţii percepţiei. O sensibilitate neoromantică e lăsată să sentimentalizeze liber, dezinhibat faţă în faţă cu imaginile, gesturile şi mişcările exterioare ale cuplului: „dorinţa / e când glasul tău / îmi lasă / urme pe piele”, „firul de păr de pe pernă / îmi taie respiraţia / în două”, „răscolit de vânt, părul tău / transmite mesaje indescifrabile”. „Poeme în doi” pentru că între privitor şi privit există o permanentă energie, o tentaţie a identificării totale cu celălalt. Realul însuşi se reduce la un spaţiu strictamente definit de mişcările celor doi. Nu lipseşte nici acea dimensiune a textualizării ritualului, confuzia benefică între scriptural şi erotic, ceea ce adânceşte această aventură existenţială în miniatură.

Îmi cam pierdusem speranţa de a citi un tânăr poet cu o percepţie poetică atât de senzuală, aproape feminină. Klein, celebrul personaj al lui Mihai Ignat, are aici un cu totul alt chip. Acest Klein e melancolic, discret, vorbeşte foarte puţin, e prins cu totul în caruselul de senzaţii al iubirii, stabilind un neîntrerupt contact vizual şi tactil, preocupat mai puţin de enunţarea directă, frustă, austeră. Debutul volumului e relevant: „Zidit / în epiderma unei singure femei, / spune Klein şi se priveşte în oglindă. […] Klein se priveşte în vitrina cu ea trecând şi cu manechine care-i iau chipul, supleţea, clipitul. Dar ea-i deja în mâine. Se topeşte-n mulţime ca ploaia-ntr-un zid. Klein pipăie suprafaţa aspră, dar nu poate să prindă între degete decât firul parfumului ei vesperal.” De altfel, Klein dispare după acest început, discursul refăcându-se între un impersonal eu-tu/ea.

O altă schimbare, de data aceasta ţinând de scriitură, este întoarcerea lui Mihai Ignat la metaforă şi la un stil aproape retro, o mutare complicată întrucât instrumentarul iubirii a fost atât de explorat încât riscul redundanţei, al pastişei este printre cele mai mari. Din această cauză, la tinerii poeţi funcţionează prejudecata că metafora s-a compromis definitiv, că e desuetă ş.cl, când, de fapt, ar trebui să vadă în asta o provocare cu atât mai mare cu cât şi rezultatele pot fi spectaculoase. Sigur, Mihai Ignat nu e preocupat de o astfel de reconsiderare şi nici nu încearcă să depăşească clişeele poemelor de dragoste, dar nici nu pare să se teamă de locul comun şi îşi scrie poemele cu onestitatea asumării (fie şi resemnate) a precedenţei. Un demers care, zic eu, ar trebui încurajat.

Rezerva mea se reduce doar la aspectul cantitativ al cărţii. Poemele, mai ales că multe dintre ele au foarte puţine versuri, sunt totuşi cam puţine, respiraţia volumului e scurtă, lectura se frânge prea repede (iar tematica e atât de generoasă!) lăsând senzaţia de cuprins alcătuit în grabă. Şi cu această remarcă, de care poate nu e neapărat necesar să se ţină seama, trec la câteva probleme mai generale.





Un terorism mic



De ceva timp mă obsedează o serie de întrebări. Dacă s-a tot scris despre subiecte, teme, motive mari şi poezia şi-a permis în sfârşit să fie şi minoră, până unde se poate merge în această direcţie? Dacă nu se mai scrie cu rimă, ritm şi alte reguli prozodice stricte, cât de late, lungi, prozaice pot deveni versurile? Dacă materialul lexical poetic s-a îmbogăţit cu fiecare epocă, cât de permisiv poate ajunge limbajul poeziei? Dacă vremea poemelor filozofice, ermetice ş.cl. a trecut, cât de transparente, de simple, comune, banale, cotidiene pot ajunge astăzi poemele? Îmi e clar că nu e nevoie să ştiu răspunsuri exacte, care, de altfel, nici n-ar putea fi date, dar la fel de clar îmi e că, în mod necesar, nişte limite trebuie să existe. Această fugă continuă de ce-a fost odată, conjugată cu o asiduă căutare după altceva, dacă se poate cât mai opus, e limpede că pe lângă avantajul (enorm, de altfel) al destinderii practicilor literare riscă să ajungă şi în puncte moarte sau măcar să piardă o anume aderenţă cu literarul şi să nu mai realizeze îndepărtarea.

Andrei Peniuc scrie simplu, direct, din doar câteva versuri, fără volute retorice, fără prea mulţi tropi, de fapt, nişte notaţii continue a unor gesturi, gânduri, stări decupate astfel din cotidian. Singurătatea, tristeţea, frica, lipsa şi nevoia de comunicare cu ceilalţi sunt stările acestei poezii scrise în cheie minimalistă, cu un lexic redus şi fără pretenţia de a explora, necum a epuiza, starea respectivă. De aceea poemele se succed scurt, aproape identice, într-o înşiruire secvenţială nesfârşită, fără titluri.

La un moment dat, Andrei Peniuc face şi el un timid pas înspre ideea utilitaristă a lui Urmanov. Discursul poetic încearcă să întreţină un dialog eu-tu în care cititorul/ascultătorul ar trebui să fie beneficiarul energiei micilor poeme şi, în acelaşi timp, să-i (re)transmită, la rându-i, emiţătorului dovezile prezenţei sale şi ale implicării. Spre deosebire însă de Urmanov, Andrei Peniuc este mult mai reţinut şi mai precaut, nu merge prea departe cu utilitarismul brut ci îl camuflează într-o metaforă, cea a reţelei („puterea se naşte în reţea”). Un inadaptat introvertit, cu trupul purtând semnele unei boli misterioase, care imaginează un fel de reţea a tuturor inadaptaţilor şi alienaţilor sufleteşti („organism alternativ”), o reţea prin care să se sustragă societăţii inumane, societăţii scindate de simulacre (cum se formulează în teoriile la modă), comunicarea să nu mai fie supusă convenţiilor sociale, să nu mai fie mediată de vreun canal de control, ci instantanee, în masă, cu asistenţa non-stop a utilizatorilor. Eu-l dezintegrat care are nevoie, pentru echilibru, de apropierea permanentă a celorlalţi. Aceasta este şi ideea subversivă a cărţii, acesta este actul de terorism din titlu pe care îl imaginează autorul, un terorism comunicativ inspirat din scenariile cyber de tip Matrix: „eu nu mă pot mântui fără trădarea voastră / fără voi nu-mi ies decât filme de ficţiune / eu vreau să fac un comentariu despre noi / vreau să ne conectăm în reţea / reţea nu există fără trădare / o să vă fac mufe în ceafă / prize pe coloana vertebrală / pentru că eu nu mă pot mântui / fără dragostea voastră”

Ideea în sine nu e rea deloc. Reţinerea mea vine însă din două părţi. În primul rând, al scriiturii. Lexicul tehnic la care apelează poetul şi de care e nevoie pentru a-şi dezvolta ideea este extrem de redus (conectare, mufă, imagine, ecran, internet, site, monitor şi cam atât ). Sigur, autorul mizează pe cunoscători, evită să insiste într-o astfel de zonă aridă care îşi are riscurile ei şi are grijă să nu încarce excesiv şi poate inutil versurile cu termenii internauţilor. Pe de altă parte, înţeleg că aici este însă clou-ul poeziei sale. Un comentator de poezie care nu ştie prea multe despre calculator, reţea, net ş.cl va risca (cum s-a şi întâmplat) să vorbească nerelevant doar despre nesiguranţa/vulnerabilitatea/fragilitatea fiinţei etc. observaţii care - să nu fiu înţeles greşit - nu sunt, în acest context, deplasate sau eronate (despre asta vorbeşte în fond poezia lui Peniuc şi, de fapt, toată poezia lumii), numai că miza acestui volum, target-ul ei e altul. Şi anume, tocmai acest act, mai mult simbolic, de punere în relaţie absolută a tuturor inadaptaţilor sub forma unei reţele prin care terapia în grup să fie, mai mult, funcţională în masă. Căci terorismul din titlu este o metaforă, dar nicidecum doar una a obsesiilor inadaptării, ci şi a unei ipotetice soluţii. Fără o realizare textuală, lexicală aşadar, a acestei idei, fără dezvoltarea ei minuţioasă, paroxistică chiar, cartea nu e deloc un manual ci doar un fel de schiţă, abia intuită, cu multe versuri fără tensiunea cerută de subiect. Ce pare să ignore poetul e faptul că nu e de-ajuns să foloseşti câteva cuvinte pentru a şi crea automat o realitate complexă sau măcar a da un contur satisfăcător unei idei complicate. Manifestul „micii revoluţii” nu are forţa de a convinge şi de a mobiliza. Până la urmă, iată că soluţia minimalistă are şi ea limitele ei! Nu orice subiect se pretează la o rezolvare, fie ea şi poetică, fără o implicare serioasă (în sensul travaliului) şi cu un arsenal variat.

A doua obiecţie ar fi de natură aşa-zis ideologică. Societăţii videologizate care controlează prin metode indirecte şi subtile, poetul îi opune o reţea de refugiu, care, chiar dacă este paralelă, funcţionează pe acelaşi principiu al înserierii şi subordonării unor principii şi limite stricte. Revolta împotriva reţelelor rele ale societăţii sfârşeşte astfel într-o altă reţea, semn că problema inadaptării este în continuare una de atitudine. Metafora din titlu este semnificativă şi din acest punct de vedere. Aşa cum teroriştii în numele libertăţii şi al unor principii religioase stricte acţionează, de fapt, chiar împotriva lor. Sigur, acest efect pervers poate avea în cartea lui Andrei Peniuc rolul lui, adâncind tocmai criza austerităţii comunicative împotriva căreia se revoltă tot volumul: „ţine minte că faptele tale / sunt legate de ale mele / într-o reţea / care ne poate salva / sau ne poate mânca / eşti un frate al meu şi împotriva voinţei tale / împotriva oricărei reguli drepte / te ţin în mine te leg de mine / să vedem să aflăm ce vine”

Pe scurt, mic manual de terorism este o carte interesantă (scrisă în continuarea ciclului final, snuff, din volumul un animal mic), dar numai în măsura în care cititorul este destul de capabil să completeze singur spaţiile goale, dezvoltând ideea poemelor în paralel cu demersul cam subţire, superficial al poetului care, deşi are intenţii mai mult decât onorabile, iroseşte astfel şansa de a scrie ceva cu adevărat tare. Dincolo de câteva poeme foarte reuşite.



Mihai Ignat – Poeme în doi, Editura Vinea, Bucureşti, 2003, 50 p.

Andrei Peniuc – mic manual de terorism, Editura Ziua, Colecţia literatură şi artă, Bucureşti, 2002, 112 p.