Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Noi explorări pe continentul Pessoa de Dinu Flămând

În 1990 profesoara Teresa Rita Lopes inventaria 72 de ipostaze distincte ale lui Fernando Pessoa, după îndelungile cercetări în care asociase numele ce apăreau din uriaşul maldăr de manuscrise ale poetului cu proiecte literare sau opere deja bine definite atribuite de unicul lor autor unuia sau altuia din avatarii denumiţi cu un termen generic „heteronimi”. Era deja o familie care se înmulţise, dacă ne gândim că la o primă repertoriere, din1966, alt investigator pessoan reţinea doar 20 de heteronimi individualizaţi. Între timp, alţi exploratori prin acelaşi continent de manuscrise rămase după moartea proteicului portughez ridicaseră cifra la 83, respectiv la 127 de nume. Probabil că avem imaginea cea mai exactă abia odată cu apariţia acestei formidabile cărţi Eu Sou Uma Antologia – 136 Autores Fictícios, Tinta-da-China, Lisboa 2013, pe care cercetărorii literari Jerónimo Piazarro şi Patricio Ferrari au tipărit-o în urmă cu câteva luni. Ei reţin, aşadar 136 de „autori fictivi” şi alcătuiesc, din diverse scrieri mai mult sau mai puţin elaborate sau doar din fragmente, un fel de antologie visată de părintele lor. Pessoa însuşi spunea în 1932 „eu sunt o antologie”, în momentul în care proiectul multiplicării sale auctoriale îi devenise clar şi se întemeia deja pe intenţii mai mult sau mai puţin schiţate, sau se restructura, dând o nouă coerenţă scrierilor sale de până atunci, mai mult sau mai puţin încheiate. Dacă ar fi să ţinem socoteala tuturor numelor cu care Pessoa a semnat sau avea intenţia să semneze texte se ajunge chiar la 202, recunosc autorii acestei antologii. Ei au reparcurs timp de câţiva ani cele 30.000 de pagini din cufărul pessoan (cifră care depăşeşte, la rândul ei, bilanţul anterior de circa 28.000 de file găsite în acel „espolio”), sau manuscrisele din colecţiile private, pentru a identifica doar acele nume de la care au rămas fie proiecte literare concrete fie indicaţii, texte sau opere organice. Iar reparcurgerea din această perpectivă a textelor edite şi inedite le-a adus şi supriza de a putea identifica planuri ale unor opere timpurii schiţate de heteronimi mai puţin cunoscuţi, ca Dr. Pancracio sau Charles Robert Anon ş.a. Noua lectură făcută din perspectiva acelui dramatis personae pe care Pessoa o voia dramă nu în personaje, ci în indivizi somatizaţi, corporalizaţi de imaginaţia sa, reuşeşte să ne ofere o perspectivă îmbogăţită despre Pessoa. Iar această carte care este o „carte a cărţilor”, sau un teatru de „figuri”, un teatru al tuturor înstrăinărilor, scoate şi mai bine în relief obsesia principală a poetului: aceea de a copia pluralitatea Universului, devenind el însuşi fiinţă infinită. Universul lui Pessoa e un joc abisal de oglinzi alcătuit „din tot atâtea reflectări false concentrate într-o unică realitate ce nu aparţine niciuneia dintre ele deşi le aparţine tuturor” – dacă e să ne referim la un esenţial text din 1915, prin care Pessoa explica în ce fel se simte el „multiplu”. Aşa că toate textele rămase de la Pessoa sunt ale lui şi sunt, deopotrivă, ale altora, dispersie heterocentrică fără precedent şi fără egal în literatura lumii.
Avem o antologie/dicţionar care debutează cu iniţialele primei schiţe de heteronimi, în 1901, şi se încheie cu faimosul auroportret sau c.v. alcătuit de Pessoa însuşi în 1935, despre partea cea mai proieminentă a familiei. Cam în acelaşi timp Pessoa redacta şi un cuprinzător tabel bibliografic cu scrierile şi proiectele sale, plus cunoscuta scrisoare despre originea heteronimilor adresată criticului Casais Monteiro. Sute de semnături şi fragmente fotocopiate din manuscrise ne însoţesc la lectură, alături de texte reprezentative sau de schiţe fugare; şi toate prind o stranie viaţă sub ochii noştri.
Se spune că grafologi iscusiţi s-au aplecat asupra semnăturilor imaginate de autor sau urmează să facă un studiu complex şi pe această temă. Dar ca să afle ce, mă întreb eu, dincolo de faptul că diversitatea acestor semnături sau chiar a caligrafiilor utilizate în redactarea autografă a unor manuscrise este uluitoare? Dar, spre deosebire de diverşii indivizi care îşi modifică semnătura sau scrisul fiindcă sunt nişte falsificatori şi cad sub incidenţa acuzaţiei de escrocherie, iată că acest poet practică deliberat un soi de „falsificare” permanentă şi creativă. El îşi asumă deposedarea de sine ca pe o necesară îmbogăţire, provocând într-un anume fel personalităţile sale potenţiale şi latente, obligându-le să înceapă sau să continue să existe, ca şi cum Pessoa însuşi ar continua să se nască. Se ştie că Pessoa le „confisca” uneori poeme sau fragmente unor heteronimi, sau le lua chiar de la sine, pentru a le atribui altora. Ca şi cum i s-ar fi revelat brusc nu doar o nouă bigrafie sau o nouă direcţie pentru continuitatea unei opere, ci chiar o nouă cheie, o mai bună explicaţie sau implinire a ceea ce deja se întâmplase sau fusese scris. Iar dacă plonjăm contemplativ în arabescurile diverselor sale semnături (ce curios, şi Eminescu le avea!), vedem tocmai uşa mirifică spre infinit care i se deschide oricărui contemplativ în momentul când pasionanta sa investigaţie de sine devine şi pierdere a sinelui ce face corp comun cu universul.
În trecere prin Paris unde a ţinut o conferinţă despre manuscrisele pessoane scrise în franceză, regrupate în vederea unei ample ediţii ce urmează să apară în Hexagon, Patricio Ferrari (pe care îl invidiez că a fotografiat personal, deci a şi parcurs toate foile rămase de la Pessoa) mi-a confirmat că deasupra dosarelor ce conţineau materia de bază pentru Cartea neliniştirii figura următorul fragment dactilografiat în portugheză; cu indicaţii că el ar putea să-i aparţină lui Álvaro de Campos sau altcuiva şi că ar putea să fie o parte din Cartea neşiniştirii, dar şi din oricare alt proiect. Deci şantierul rămânea deschis, iar fragmentul se dorea o adevărată artă poetică pentru toate proiectele pessoane virtuale, de nu cumva şi o „artă de viaţă” a cetăţeanului Pessoa:
„Arta înseamnă a te eschiva să acţionezi, sau să trăieşti. Arta este expresia intelectuală a emoţiei, distinctă de viaţă, care este expresia volitivă a emoţiei. Ceea ce noi nu avem, sau nu îndrăznim, sau nu reuşim să avem posedăm în vis, iar din acest vis alcătuim noi arta. Altfel spus emoţia e atât de puternică încât, chiar şi atunci când se vede redusă la acţiune, acţiunea la care se reduce această emoţie nu o poate mulţumi; căci din emoţia care depăşeşte, care face inexpresivă viaţa, se alcătuieşte opera de artă. De aici rezultă că există două tipuri de artişti: unul care exprimă ceea ce nu are, iar altul care exprimă ceea ce rămâne din ceea ce are”.
Sigur că unele variante ale acestor idei îi sunt deja cunoscute cititorului român din volumele seriei Pessoa deja publicate. Pe altele le va afla cu ocazia apariţiei, în cursul acestui an, a unui nou volum, IV, ce va aduce pentru prima dată în româneşte şi eseuri, pamflete, manifeste scrise în engleză, respectiv în franceză, pe lângă corespondenţa amoroasă a poetului, predecedată de pagini de jurnal. Între timp, explorările pe continentul Pessoa s-au concretizat deja şi în alte cărţi cât se poate de insolite, publicate nu doar în Portugalia. Tot Patricio Ferrari şi Jerónimo Pizzaro au avut ideea să editeze o culegere de Proverbe portugheze (Provérbios portugueses,Ática, 2010) compilate şi traduse în engleză de Pessoa între 1913 şi 1914 – aproape 300 la număr – pe care poetul le trimisese din proprie iniţitivă unui editor la Londra să le publice într-o faimoasă colecţie. Dar a izbucnit războiul, editura britanică a dat faliment, dactilograma trimisă în Anglia nu a mai fost regăsită, cartea a putut fi însă reconstituită din cele 12 de pagini ale proiectului iniţial rămase în arhiva Pessoa; şi din corespondenţa lui Pessoa cu respectivul editor. Aceeaşi editură Ática ne propune un alt proiect al lui Pessoa, devenit carte abia recent. E vorba de o neaşteptată culegere de scenarii cinatografice schiţate de Pessoa, poet care făcuse o adevărată pasiune pentru cea de a şaptea artă. Argumente pentru filme (Argumentos para filmes, Ática, 2011), ediţie alcătuită de Patricio Ferrari împreună cu Claudia J.Fischer este un alt câmp fertil al imaginaţiei pessoane care avea o predispoziţie foarte elaborată pentru teatralitate şi puneri în scenă. Unele texte sunt efectiv scenarii concentrate de filme, idei care puteau să fie dezvoltate. Altele sunt remarci despre statutul cinematografiei, critici la, deja!, stilul populist sau lacrimogen de la Hollywood etc. La un moment dat Pessoa a încercat să înfiinţeze case de produs filme, cluburi sau cinematografe. Cel mai avansat a fost proiectul Portugalia film L-da, pentru care ni s-a păstrat şi schiţa unui hangar, sau încercări de a compune grafic ceea ce am numi azi un „logo” al respectivei firme. Proiectele de scenarii cinematografice erau concepute şi cu intenţia de a contracara propaganda salalaristă a „statului nou”, în continuarea ideilor mesianice ale lui Pessoa despre rolul culturii ca un nou imperiu, dar al spiritului. Se poate spune că Pessoa a văzut cu mult timp înaintea altora posibilităţile de comunicare pe care le amplifică imaginea filmată, sau puterea ei de manipulare.
În sfârşit, se cuvine semnalată şi o ediţie apărută în Spania: Iberia, introducción a un imperialismo futuro, Ed. Pre-textos, 2013, alcătuită de Antonino Saéz Delgado, cu o notă filologică scrisă de Jerónimo Pizarro, care valorifică din fondul pessoan mai multe manuscrise pe tema Iberiei. Puse laolaltă, ele conturează dimensiunile unei sinteze spirituale hispano-portugheze specifică întregii peninsule iberice, nu doar Portugaliei, cum schiţa la început Pessoa tema celui de al Cincilea Imperiu. Anvergura acestei dezvoltări are de ce să ne impresioneze, dacă ne gândim că iniţial Pessoa îi rezervase doar culturii portugheze rolul de a „coloniza” noi continente ale spiritului. Prin tradiţie, cele două culturi, hispanică şi lusitană, s-au dorit despărţite şi autonome, mai cu seamă din perpectiva naţionalismului portughez antispaniol. Faptul că Pessoa unifica spaţiul comun peninsular şi survola alianţele politice tradiţionale ale celor două ţări, indicând modelul unui imperialism cultural comun, mai puternic decât imperialismul politic şi economic sau şi mai puternic decât setea descoperirilor geografice, este dovada unei gândiri cu totul singulare. Ea îşi propunea să depăşească şi crizele de identitate colectivă ale peninsulei şi dilemele istoriei sale contemporane. De unde şi actualitatea acestui proiect lucid care aduce în atenţia noastră identitatea Matriei iberice comune. Cuvânt rar, pe care ambele limbi îl ţin ascuns în adâncul sensibilităţii lor.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara