Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Nobila doamnă şi nobilul oaspete de Catrinel Popa

Roman istoric à la japonaise

Nobila doamnă din Yodo de Yasushi Inoue, romanul recent apărut în traducere românească la Humanitas Fiction (editură care a mai publicat şi alte scrieri ale lui Inoue, de la volumele de nuvele Puşca de vânătoare sau Dragostea, şi moartea, şi valurile, până la romanele Lupul albastru şi Maestrul de ceai), ne indroduce încă din primul paragraf în atmosfera tensionată a ultimelor decenii ale secolului al XVI-lea. Este epoca în care lupta pentru putere a clanurilor din arhipelag atinsese apogeul, iar evenimentele sângeroase (înfruntări între samurai, masacre, asedii ale castelelor, incendii magnifice şi execuţii pilduitoare) făceau parte din peisajul cotidian: „Era în a douăzeci şi şasea zi a lunii august din primul an al erei Tenshu (1573), când, încurajat de victoriile pe care le obţinuse asupra lui Yoshikage Asakura, căruia îi luase provincia Echizen, Nobunaga Oda l-a împresurat pe Nagamasa Azai, forţându-l să se retragă în Castelul Odani. Yoshikage, care-l sprijinise multă vreme pe Nagamasa, era acum mort, aşa că acesta din urmă nu mai avea pe nimeni care să-i sară în ajutor.”
Astfel începe istoria decăderii clanului Azai, unul dintre principalii oponenţi ai clanului Oda. Din primele rânduri ne izbeşte tonul sobru, de inventar impersonal al unor succesiuni de evenimente sângeroase. Însă după treizeci-patruzeci de pagini – odată cu intrarea în scenă a personajelor principale, Oichinokata, soţia învinsului şi sora învingătorului, împreună cu cele trei fiice ale sale – perspectiva se modifică imperceptibil, marea Istorie împletindu-se de-aici înainte cu povestea destinului celor patru femei. Pe un alt palier, tonalitatea de saga nordică face loc lirismului dramatic, iar peisajul (cel exterior, ca şi cel sufletesc), se contaminează de o lumină difuză, de crepuscul, nu cu totul străină de intuiţia melancolică a nestatorniciei destinului omenesc.
Dintre fiicele lui Nagamasa Azai – Chacha, Ohatsu şi Kogi – se individualizează, din ce în ce mai pregnant, profilul celei dintâi. În vârstă de şapte ani în momentul prăbuşirii castelului Odani, Chacha este, fără doar şi poate, personajul memorabil al acestei cronici apocrife. Prozator experimentat, Inoue surprinde cu evidentă acuitate psihologică parcursul ei spectaculos şi filtrează, nu de puţine ori, faptele povestite prin prisma sensibilităţii sale – un „reflector” bine ales, înzestrat nu numai cu ambiţie şi curaj, dar şi cu luciditate, tact, spirit de introspecţie şi inteligenţă precoce.
Intriga rămâne totuşi liniară sub raport strict narativ şi, de la un punct încolo, chiar previzibilă, întocmai ca în proza istorică apărută pe continentul nostru în secolul al XIX-lea. Frecventele răsturnări de situaţie (în genul lui Dumas-père ori Walter Scott) denotă o anumită artificialitate naivă. Gesturile şi cuvintele menite parcă a fi memorate („virtutea cea mai de preţ este puterea de a răbda”, spune într-un moment cheie unul dintre personaje) ne trimit cu gândul la Monte Cristo sau Ivanhoe. Nu cu mult diferit stăteau lucrurile în romanele Philippei Gregory, şi ele construite pornind de la figuri atestate istoric şi de la întâmplări reale.
Cu toate aceste artificii (sau poate tocmai datorită lor), curgerea vertiginoasă a subiectului îşi păstrează intactă forţa de a acapara destinatarul, pe măsură ce naraţiunea înaintează implacabil, cu forţa unui fluviu nestăvilit, spre un deznodământ lesne de anticipat. Cititorul – fie că vorbim de adolescentul naiv şi manipulabil sau de criticul experimentat – se va lăsa cucerit de povestea nobilei doamne din Yodo, cu ascensiunile şi căderile ei spectaculoase.


Destine, ceremonii, anotimpuri

Asistăm, aşadar, cu sufletul la gură, la oscilaţiile roţii norocului, care o propulsează pe Chacha, din victimă aruncată în mizerie lucie şi în primejdie de a fi ucisă oricând, în poziţia de concubină favorită a lui Hideyoshi Hashiba, personaj intrat în legendă ca unul dintre cei mai curajoşi seniori ai Japoniei. Luăm parte la desfăşurarea impresionantă a paradei organizate de Hideyoshi cu ocazia vizitei împăratului la Jurakudai („În fruntea cortegiului erau samuraii de rang înalt ce purtau pe cap eboshi. Urmau palanchinele în care erau purtate împărăteasa şi concubinele imperiale, apoi încă treizeci de lectici ale doamnelor de companie. În urma lor veneau câteva sute de persoane ce purtau pe umeri unmikoshi, acompaniate de paisprezece palanchine lăcuite”, p.143-144) şi suntem martorii schimbării treptate a atitudinii nobilei doamne faţă de cel care-i ucisese tatăl şi fratele. Revelaţia acestei metamorfoze se produce – fapt semnificativ – tot cu ocazia unei parade militare, anun- ţând începutul unei noi expediţii: „Amintindu-şi figura ascunsă sub barba pe care Hideyoshi o purta acum, Chacha îşi dădea seama că nu va putea niciodată să fugă de acest bătrân războinic. Mai mult, că nici un alt bărbat în afară de el nu va mai ajunge la inima ei.” (p.171)
Dincolo de talentul de pictor, evident la Inoue, nu doar când vine vorba de ample fresce istorice, ci şi de stampe delicate, cu grădini invadate de trifoi japonez sau de flori de cireş („Copacii erau în plină floare şi nici o petală nu căzuse încă pe pământ. Coborând din palanchin, Chacha a rămas în picioare câteva clipe, contemplând pierdută acoperământul de flori ce i se desfăşura deasupra capului”, p. 140), scriitorul rămâne un veritabil maestru a ceea ce am putea numi ceremoniile temporalităţii. O formidabilă intuiţie a efectelor infinitezimale provocate de timp îl face să inventarieze cu voluptate egală semnele ruinei unei lumi sau ritmicitatea imperturbabilă a succesiunii anotimpurilor.


Poezia lucrurilor mărunte

O carte despre timp, ataşament, absenţă şi farmecul perisabil al lucrurilor mărunte este microromanul lui Takashi Hiraide, Pisica musafir. De astă dată intriga se cantonează, de la bun început, în mica istorie. Acţiunea se petrece la Tokyo, în perioada contemporană, mai exact în ultima parte a epocii Showa (anii ’90 ai secolului XX) . Pătrundem, împreună cu naratorul-personaj, în universul unui cuplu de (încă) tineri intelectuali – soţul, scriitor şi redactor la o editură, de unde demisionează pentru a-şi vedea de scris, iar soţia – corector de manuscrise. Existenţa celor doi capătă un curs neobişnuit din momentul în care în grădina casei unde locuiesc cu chirie îşi face apariţia un oaspete neaşteptat. Este vorba de Mica, pisica din vecini („un nor zdrenţuit”, „un vălătuc plutitor ce se înfiora uşor dintr-o parte în alta, parcă suflat de o boare de vânt”). Treptat, între gazde şi acest musafir neobişnuit se înfiripă o legătură specială, puternică din punct de vedere afectiv şi totodată străbătută de o undă de inefabil. Avem impresia că asistăm la un ritual straniu: Mica însufleţeşte casa şi grădina în care pătrunde, de parcă ar fi spiritul bun al locului, o prezenţă discretă, elegantă, capabilă să-i înveţe pe oameni să vadă cealaltă faţă a realităţii, ca în jocul cu fanta din peretele de sticlă care producea iluzii optice. Chiar maniera în care naratorul o descrie ne trimite cu gândul la o făptură din altă lume („îşi strecura printre obiectele din jur trupul moale, cu pete cenuşii ghicindu-se prin blăniţa imaculată; părea că se afundă în interiorul casei”). Dispariţia ei vine să adâncească misterul, prozatorul întreţinând cu abilitate echivocul, într-o proză al cărei suflu poetic tinde să şteargă graniţele dintre genurile tradiţionale.
Şi din punctul de vedere al construcţiei, Pisica musafir se articulează după un principiu mai curând poematic, în totală indiferenţă faţă de procedeele naraţiunii tradiţionale (succesiune logică a evenimentelor, coerenţă, cauzalitate etc.), prezentându-se sub forma unui puzzle, o colecţie de imagini ce se întipăresc îndată pe retină (ca dansul nupţial al celor două libelule, vizita fluturelui amiral, înfruntarea dintre călugăriţă şi cigală sau imaginea grădinii, devenită după încetarea vizitelor clandestine ale pisicii un soi de paradis în destrămare).
În pofida registrelor diferite şi a metodelor adesea diametral opuse la care recurg, ambele romane impresionează prin rafinamentul caligrafiei, prin delicateţea de stampă a descrierilor şi prin mişcarea ceremonioasă a frazei, perfect adecvată viziunii de ansamblu. O viziune care ne îndeamnă să reflectăm la acea definiţie a realului invocată de unul dintre comentatorii romanului lui Takashi Hiraide: „loc în acelaşi timp deschis tuturor privirilor şi plin de taine.”
În ceea ce priveşte calitatea traducerilor, amândouă versiunile româneş ti (cea a Magdalenei Ciubăncan, respectiv a Dianei Tihan) merită o menţiune aparte. Nu doar pentru că textele au o melodicitate incontestabilă, dar şi pentru notele de subsol, riguros şi minuţios întocmite, conţinând detalii extrem de preţioase pentru un cititor puţin familiarizat cu literatura şi cultura niponă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara