Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Noaptea din Dumbravă de George Banu


Peste pădurea din Dumbrava Sibiului se lăsase întunericul; liniştea deplină a nopţii era tulburată doar de larma unui mic grup de participanţi la festival, reuniţi după un spectacol. Atmosferă efervescentă, râsete şi agitaţie, o surescitare stârnită parcă de tăcerea adâncă din jur. La un moment dat, apare lângă noi o trăsură şi, potrivit obiceiului, oaspeţii sunt întrebaţi dacă doresc să facă o plimbare. Cei mai mulţi dintre convivi refuză invitaţia; eu, însă, mă declar amator de o promenadă nocturnă. Aceasta îmi amintea de drumurile cu trăsura alături de tatăl meu, medic, atunci când, dacă îmi isprăvisem lecţiile, mă lua cu el în oraş, unde avea de făcut vizite acasă la bolnavi. Intra la câte un pacient, iar eu, un puşti la vremea aceea, îl aşteptam în tovărăşia birjarului, domnul Bobuleţ. Vorbeam despre cai şi despre cât de bine trebuie hrăniţi, despre mânji, despre preţurile de pe piaţă... nu mă îndoiesc că din amintirile astea mi-a venit cheful brusc de a face în seara aceea o plimbare cu trăsura. O plimbare prin pădurea cufundată în noapte, vegheată doar de luna învăluită în nori... Până la urmă, ne-am urcat trei inşi; cu pas domol, calul s-a pus în mişcare. Nu se mai auzea decât zgomotul copitelor lui, înaintam lent, înconjuraţi de o linişte încărcată de mister. În faţa mea se profila spatele uriaş al vizitiului tăcut, care dirija monotonia calmă a ritmului. Ici şi colo, câte un felinar îşi împrăştia lumina câţiva metri de jur-împrejur... călătoria "trăsurii fantomă".

În întuneric, se întrezăreau vag în depărtare clădiri ameninţătoare şi stranii; am dat ocol unui lac, apoi am văzut înălţându-se turla unei biserici cum sunt cele din nordul ţării, după aceea nişte mori de vânt... Unde mă aflam? Scurtă incursiune într-un ţinut imaginar. Imposibilitatea de a recunoaşte în mod real ceva... şi, în faţa misterului acestor năluciri, mi-am spus că în noapte, în noaptea adevărată, noaptea începuturilor, nu vezi nimic, ghiceşti doar. Ai de-a face cu o prezenţă şi cu o absenţă, distingi un fragment izolat, care îţi îngăduie să recunoşti un peisaj, o lume, dar niciodată pe de-a-ntregul, întotdeauna parţial. Calul înainta alene, cu pas egal, auzeam bocănitul regulat al copitelor lui pe asfaltul şoselei, în timp ce, cuprins de un soi de vrajă, mă gândeam la noaptea celor fără-de-Dumnezeu. Noaptea atee. O trăiam acum. Eram pregătit pentru această experienţă. Noaptea urca în mine. La capătul călătoriei, îmi regăseam tovarăşii de petrecere şi, fără nici un comentariu, ca un străin, îmi reluam locul lângă ei, departe de ei. Cartea mea despre Nopţile moderne, ale teatrului şi ale picturii, atât de pregătită, îndelung gândită, începuse să se scrie...

În ultima seară a festivalului, ca să sărbătorim încheierea acestuia şi să ne înviorăm după o istovitoare zi caniculară, câţiva prieteni m-au invitat să merg cu ei la Ocna Sibiului, pentru o baie nocturnă în lacul sărat. Propunerea mi-a amintit de Marea Moartă. Îmi închipuiam că o să regăsesc liniştea care domnea acolo, linişte tulburată din douăzeci în douăzeci de minute de vâjâitul motoarelor patrulei aeriene israeliene: în timp ce trupurile păreau de nescufundat, vânzoleala istoriei şi calmul originilor alternau cu o regularitate nevrotică.

M-am hotărât într-o clipă, o maşină ne aştepta şi peste câteva minute eram la Ocna Sibiului. Mărturisesc că speram să retrăiesc, de data asta la modul "acvatic", experienţa călătoriei nocturne din ajun. Speranţă repede spulberată: din barurile de noapte, unele mai zgomotoase ca altele, răzbăteau vocile stridente ale cântăreţilor şi freamătul insuportabil al orchestrelor. Ai fi zis că toţi "vilegiaturiştii" lui Lopahin năvăliseră pe malurile lacului lui Kostia. Noapte pângărită, noapte potrivnică nopţii, mi-am spus. Pentru tineri, însă, nu era oare noaptea pe care şi-o doreau? Eram vreo cinci sau şase care ne zbenguiam în apă... ne jucam de-a "dolce vita" felliniană cu o satisfacţie balcanică. Constantin Chiriac vorbea despre proiecte de viitor, iar Silviu Purcărete, tatonat pentru o posibilă colaborare, se declara dispus să accepte, doar cu condiţia de a nu-şi ţine cursurile decât acolo, în apă; eu însumi le aminteam celorlalţi despre alte asemenea nopţi, dialogul era calm, în ciuda agitaţiei din jur. Să pluteşti aşa, în plină noapte, încântătoare uitare de sine. Formam, în mijlocul lacului, o minoritate redusă, bucuroasă că se află acolo, dar totodată exasperată de agresivitatea noii generaţii care o înconjura. Două plăceri distincte, două nopţi opuse.

La ieşirea din apă, prins de un tremur brusc şi nestăpânit, m-am repezit să mă urc în maşină. Pe drumul de întoarcere, şoferul, un maniac al vitezei, a lovit din plin o pasăre de noapte rătăcită în zbor. O clipă, clipă de eternitate, i-am văzut ochii lucind în lumina farurilor: două pietre inexpresive care răsfrângeau, ca un blestem, razele orbitoare. Câteva minute mai târziu, la o intersecţie, doar un miracol ne-a salvat de la un accident ce ar fi putut fi fatal. Am scăpat ca prin urechile acului de ceea ce fusese ca un fel de presimţire a morţii: ochii păsării de noapte strivite în câmp. Risc al nopţii urbane, noapte la antipodul celeilalte, eterne, pe care o cunoscusem în ajun. "Ceea ce iubim cu patimă sfârşeşte întotdeauna prin a ne ucide", scria Maupassant într-un mic text, intitulat chiar aşa, Noaptea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara