Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Înlăuntrul şi în afara ramei, modernitatea! de Petre Tănăsoaica

N-ar fi exclus, îmi spun de la o vreme, ca Râmnicu Vâlcea să se transforme într-un centru de interes, pentru artele vizuale, detoată lauda, pentru că de luat în seamă este deja!

Evident că se face vinovat de această situaţie şeful filialei locale a UAP, artistul Gheorghe Dican, de numele căruia se leagă o serie de manifestări cu adevărat memorabile, cu expoziţii ale unor artişti de prima mână, dar şi expoziţii de promovare a unor tineri ce pot să fie de la un punct încolo mai mult decât promisiuni certe. Fiind de câteva zeci de ani şi curator al Muzeului de Artă (care se pregăteşte probabil că într-o bună zi să-i preia numele!), Gheorghe Dican a integrat activitatea artiştilor locali acestei instituţii ca pe un comportament firesc, ce coagulează şi un public, pe măsură ce trece timpul mai ataşat şi în pas cu experimentele din domeniul artelor vizuale! Adăugând la această strategie şi orele de desen în care sunt antrenaţi sute de copii de la şcolile din oraş, este asigurat şi patul germinativ pe care vor cădea seminţele viitorului şi – de ce nu?– în perspectivă se poate consolida o piaţă de artă de luat în seamă. Nu-mi propun, însă, să intru în bucătăria acestui fenomen, hrănit mai ales cu entuziasm decât cu bani, acest comportament public al artiştilor fiind probabil şi luat în calcul de administraţiile instituţiilor atunci când se fac bugetele anuale de susţinere a manifestărilor, aproape la fel ca peste tot în România, interesul fiind mutat de la instituţie asupra artiştilor, care-şi finanţează din propriile resurse ieşirile în public, în piaţa de artă. Nu mai este, în aceste condiţii, cazul să aduc în discuţie lipsa totală de fonduri pentru achiziţii, ca să nu mai vorbesc că este cvasigenerală atitudinea instituţiilor care găzduiesc expoziţii de artă de a ignora pur şi simplu practica tipăririi unei minime documentaţii despre evenimentele pe care le găzduiesc. În acest fel, şansele ca lucruri memorabile să se aneantizeze sunt cât se poate de reale, singurele posibilităţi de regurgitare a lor în spaţiul public fiind posibile numai cu ajutorul reţelelor de socializare, dar, vai, de cele mai multe ori fără însoţirea obligatorie a reţetei critice în care s-ar putea aşeza!

Să ne întoarcem, însă, la Râmnicu Vâlcea, unde, aşa cum menţionam în cronica de acum doua săptămâni, în paralel cu expoziţia Angelei Tomaselli, a fost vernisată şi expoziţia celor două artiste, despre care am mai scris în această pagină a României literare, în urmă cu un an şi mai bine, Georgiana Poenaru şi Aurelia Ceuca Sanda, construită ca un dialog ce-şi propune să puncteze momente ale modernităţii inaugurate de avangarde. Şi, evident că gândul te duce imediat la supoziţia că cele doua artiste şi-au propus să verifice dacă repunerea în circulaţie a codurilor arse la începutul secolului trecut de avangardişti îşi mai păstrează potenţialul de emoţionalitate, în ce măsură ele au trecut în portofoliul emoţiilor comune şi cât mai pot oferi pe platoul compromisului cu clasicizarea ca surpriză estetică. Altfel, citită la rând, după celelalte expoziţii, despre care am mai scris, semnate, împreună sau separat, de către cele doua artiste, lucrurile ar părea că trenează, o serie de motive fiind reluate pur şi simplu dintr-o cinetică inspiraţională, aşa cum se nasc unele dintr-altele combinaţiile dintr-un tub, precum cele construite cândva pentru copii şi vândute prin târguri şi bâlciuri! Pe alocuri, la Georgiana Poenaru mai ales, această impresie este cât se poate de puternică, mai ales acolo unde, reluând temele mai vechi ale unui inventar eonologic, construieşte în relief, dar cu câtă fineţe, siluetele ce par să se pulverizeze parcă ale sticlelor gemene, de pe poliţa unui NY reînviat brusc, dar repudiat imediat pentru că anterioritatea lui păstrează sensul bahic integral. Bineînţeles că simplificările din plan cu care operează artista au, fiecare în parte, deconstrucţia asigurată de legenda proprie, de care nu mai avem nevoie în lecturarea lor, pentru că şi-au asumat punctele comune ale identificării prin însuşirea limbajului primordial al reprezentării realităţii şi obiectelor ei! Ca să păstrez discuţia în preajma temelor, puse în dezbatere în această pagină, nu cu mult timp în urmă, când scriam despre portretele lui Constantin Neacşu, tot un vâlcean şi el, ce e drept adoptat, remarcam că prin simplitatea desenului, configurat de linia aproape trasată la indigo după fotografia originală a personajului, lasă înlăuntrul său golul care personaliza înstrăinarea şi singurătatea, acum, la Georgiana Poenaru, lucrurile se calmează, am putea chiar să spunem că devin neutre, pentru că desenul este în relief, iar golul se umple de o fină presupunere. Omul fără chip se recunoaşte pe sine în repetitive ipostaze, rămas în afara mulţimilor el este doar tiparul, harta unui teritoriu ce se poate însoţi de perseverenţa unei umanităţi genuine!

Aş putea spune, trecând mai departe la partida Aureliei Ceuca Sanda, că realitatea îşi confiază de-a dreptul istoria, pregătind o cercetare arheologică în… viitor. Aurelia Ceuca Sanda e mai dezinvoltă, ca şi când şi-ar încerca puterile dincolo de limitările profesiei sale de grafician, îşi aminteşte în acelaşi timp că lucrurile pot ţâşni din plan şi să capete obiectualitate, dar simţi că în spatele acestui elan se stinge ceva care vine din repetarea unei formule uzate, de la Marcel Duchamp încoace, cu asupra de măsura, aşa că obiectele sale, ready made, sunt obligate să intre pe un sens. Iar unele dintre ele, tocmai pentru că îndrăzneala folosirii depăşeşte limita acceptabilităţii, se mută fără vrerea artistei în sugestii dintre cele mai grave. Desigur că tot ce scriu aici poate să fie o pură fantezie, dar, până la urmă care ar fi sensul discursului critic dacă nu acela de a produce întocmirea unei noi imagini din construcţia celuilalt, artistul care deschide venele visului? Câteva panouri găzduiesc fragmente de cămăşi, mâneci, piepţi, o cămaşă întreagă. Aceasta din urmă, dar mai ales aceasta, impostată sub un strat de alb cenuşiu acrilic, este imposibil să nu-ţi aducă în minte mesaje din alte epoci, din alte culturi, fiind în acelaşi timp Cămaşa lui Nesus ori giulgiul lui Cristos, desfăşurat pe un panou, unde nu urmele sângelui se scot din ţesătură ci ţesătura devine relieful unei ţări neutre... toate ambiguităţile sunt posibile în acest exerciţiu de defragmentare a unei realităţi care refuză parcă să se rupă definitiv de mit şi de legendă, regăsite mereu în obiectele folosinţelor noastre cotidiene. Dacă Georgiana Poenaru duce în plan relieful desenului, transformând rama tabloului în vitrină, Aurelia Ceuca Sanda scoate din ramă obiectul transformându-l în natură independentă. Să ne imaginăm că mai întâi desenează frunzele lungi ale unei plante exotice, pe care apoi le eliberează prin decupare, lăsându-le să se reverse în afară din perete, postura nefiind departe de o propunere kitsch, cum sunt şi cele două manechine feminine, dacă intervenţia asupra lor nu s-ar fi făcut cu o anume ştiinţă a personalizării, transformându-le din obiecte fără sens în teme de lucru pentru un atelier artistic. De altfel, expoziţia, pe partida Aureliei Ceuca Sanda, punctează acest aspect în câteva rânduri. Câteva pasaje sunt construite din pachete de schiţe de atelier, de grafică şi de pictură, ce se pot vărsa într-un portret comun, ambiguu, cu o anume poeticitate la Aurelia Ceuca Sanda, sigure pe ele, dar nu lipsite de mister, la Georgiana Poenaru. Marca autenticităţii ţine aici loc de recunoaştere a valabilităţii unor teme şi tehnici puse în mişcare de avangardişti tocmai pentru că sunt încă generatoare de surprize emoţionale valabile! Întrebarea care se pune, evident, după parcurgerea acestui traseu, ar fi cât se poate muzeifica din toată desfăşurarea de semnalizări estetice şi cât decade din drepturile câştigate prin contextualizare? Altfel, exerciţiul este unul remarcabil, ca o lecţie de intrare în teritoriul unei modernităţi care şi-a trăit demult traiul, iar acum pare că ar vrea să-şi valideze, puţin nostalgic, timpul intempestivei sale tinereţi. Într-un fel, expoziţia aceasta mi-a adus aminte de o alta, văzută cu câteva luni în urma la Craiova, a lui Micki Trifan; aceasta din urmă confirmându-mi că la câteva generaţii distanţă, nostalgia avangardelor intră în fondul operaţional al căutătorilor de noi forme de expresie sau pur şi simplu arde tocitele noastre prejudecăţi!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara