Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Înlocuitorul de Constanţa Ciocârlie

Agnès Desarthe s-a născut la Paris în 1966. Primul ei roman, Quelques minutes de bonheur absolu, a apărut la Éditions de l’Olivier în 1993. Pentru Un secret sans importance, din 1966, a obţinut premiul Livre Inter. Romanul Mangez-moi, din 2006, a obţinut un mare succes în Franţa, Germania şi Statele Unite (a apărut şi în limba română, la Editura Curtea Veche). În 2009 a apărut la aceeaşi editură romanul Le remplaçant (Înlocuitorul) de care ne ocupăm mai jos.

Vizitând muzeul parizian al combatanţilor antinazişti de la Varşovia, naratoarea stăruie multă vreme în sala dedicată lui Janusz Korczak, ilustrul pedagog polonez – comemorat anul acesta peste tot în lume – care s-a impus prin anvergura preocupărilor sale, dar a rămas în amintire şi prin sfârşitul tragic de erou martir. Conducător al orfelinatului din ghetoul de la Varşovia, el se străduise să salveze aparenţele de curăţenie, bucătărie hrănitoare, grijă medicală pentru ca orfanii să nu se ştie dinainte condamnaţi, iar când aceştia au fost îmbarcaţi în trenul cu destinaţia Auschwitz a refuzat să-i părăsească, îndreptânduse spre moarte împreună cu ei.
Naratoarea priveşte fotografiile, citeşte textele explicative, urmăreşte documentarul prezentat, dar la sfârşitul vizitei nu are revelaţia pe care o aştepta. Eroul murise cu douăzeci de ani înainte de naşterea ei şi „nici nu făcea parte din familie”. Cuprinsă de remuşcări, se decide să scrie o carte despre Janusz Korczak şi, până la un punct, o va şi face. Îi va reconstitui traseul – în parte şi-l va imagina - până la zguduitoarea scenă finală în care, pentru ca orfanii să nu fie prea înfricoşaţi, pedagogul îi învaţă să-şi întâmpine moartea cântând. Gest eroic al unui personaj care nu va fi, totuşi, şi eroul cărţii. Cauza: „…problema cu cărţile este că ele nu se supun autorului. Alegi un erou şi iată că un personaj secundar candidează la prim-planul (scrierii), construieşti o poveste dar o pagină de scriitură se grăbeşte s-o deconstruiască.” Aşa se şi întâmplă în Le remplaçant. Autoarea nu reuşeşte să scrie romanul pe care şi-l propusese, întrucât fără voia ei încă de la primele pagini locul lui Korczak va fi luat de un alt personaj, unul ce-i este bine cunoscut, căci face parte din familie, fiind bunicul ei „adoptiv”, cel numit mai mereu „Triplu B”, din cauza celor trei prenume: Buz, Boris, Baruch. O vagă asemănare fizică, multe împrejurări istorice, geografice, etnice şi sociale îi leagă pe cei doi şi permit ca, prin contaminare, proiectul iniţial să fie deturnat, iar personajele să se disjungă mai curând decât să se asocieze. Triplu B va fi, deci, înlocuitorul lui Korczak, după cum e şi înlocuitorul adevăratului bunic.
Din copilărie şi până la maturitate, naratoarea este subjugată de acest pseudo bunic care, conform tradiţiei evreieşti, concurează şi obţine în familie rolul de „povestitor”. Însuşirea lui de a născoci, de a modifica faptele, de a nu se sinchisi de inadvertenţe şi de a lăsa ca lucrurile să plutească în vag face deliciul familiei care se amuză discret sau mai pe faţă pe socoteala lui. În schimb, nepoata, ea însăşi înclinată să evadeze din realitate, este fascinată de ciudăţenia şi de misterul povestirilor bunicului ei. „Poveştile spuse de Triplu B sunt rapide şi eliptice. Sare de la o epocă la alta ca şi cum ar fi un proiector de diapozitive (…). Nu ezită, nu simte niciodată nevoia să revină în urmă din cauza unui amănunt uitat. Îşi spune textul ca şi cum ar exista un text. Dar nu există text. E gândul său care se desfăşoară.” Cât despre naratoare, distrată şi lipsită de memorie, fără capacitatea de a înţelege multe lucruri, ea se lasă dusă de imaginaţie încă din copilărie, îşi ignoră ignoranţa, iar prin ficţiune simplifică, complică sau modifică faptele. Lăsând pe seama tehnicilor moderne să fie fidele realităţii, ea se ştie îndreptăţită să recreeze şi să fabuleze. Îi vine mai uşor s-o facă despre un om din preajma ei decât despre o persoană publică cu statut bine definit şi de mult încheiat. Aşa se face că eroul cărţii nu va fi marele Janusz Korczak, ci modestul Triplu B. „…nu e bunicul meu. Sângele nu ne leagă. Tatăl mamei mele a murit la Auschwitz în 1942. BBB – să-i zicem aşa, ca să fie mai scurt – este bărbatul cu care bunica mea, adevărata, mama mamei mele, şi-a refăcut viaţa. Dacă se poate spune aşa…” În urma Holocaustului, două familii de prieteni au o soartă asemănătoare: soţia unuia şi soţul celeilalte au pierit. Văduvul şi văduva au hotărât să trăiască împreună fără să-şi oficializeze legătura, ceea ce le-ar fi apărut ca „un fel de trădare faţă de dispăruţi”. „Triplu B avea bunul-gust de a nu fi la înălţimea dispărutului: nici la fel de frumos, nici la fel de inteligent, nici la fel de poetic ca mortul pe care-l înlocuia. (…) Mediocritatea noului venit permitea să fie onorată convenabil memoria predecesorului său.”
Modest, discret, anonim, Triplu B este totodată un excentric ciudat, al cărui traseu basculează între extreme. Dispreţuieşte ordinea, nu-l preocupă achitarea facturilor, până când se vede lefter. Pe punctul de a se sinucide, este salvat prin electroşocuri de depresia ce se instalase. Însufleţit de elanuri comuniste, dezamăgit de degringolada regimului sovietic, votează totuşi cu Chirac. Urmează calea multor emigranţi şi îşi declară o ascendenţă nobiliară care-l leagă, nici mai mult nici mai puţin, de ultimul ţar. În chip misterios, se reface financiar şi îşi schimbă stilul de viaţă: poartă costume de marcă, frecventează un club, joacă bridge, organizează ieşiri cu prietenii în oraş şi, o dată pe an, dă un dineu de gală într-un restaurant rusesc pentru a celebra, cu întreaga familie, memoria adevăratei bunici, între timp dispărută. Se mănâncă icre negre stropite cu vodkă, piroşti, bline, kulibiak de somon, se vorbeşte ruseşte, invitaţii primesc cadouri. Cu orice prilej, Triplu B distribuie bani în dreapta şi în stânga, neuitând menajera, portăreasa, vecinii, fără să ceară sau să aştepte ceva de la ei.
Nimic nu o intrigă, nimic n-o dezamăgeşte pe nepoată. Dimpotrivă, totul o stârneşte şi îi stimulează reveria. Ar vrea să ştie de unde se trage bunicul de împrumut şi n-o descumpănesc răspunsurile lui greu de urmărit. El pomeneşte când de Cernăuţi, când de Chişinău, de Bălţi, de Nistru. Ea nu ştie nici ce limbă se vorbea în lumea lui: poloneză, română, rusă sau idiş. Important pentru ea este că limba în care-i vorbeşte e colorată, vie, sugestivă şi că el acumulează asociaţii comice în ineditul lor. Totul se amestecă în mintea nepoatei. Ea se declară reacţionară, vrând să spună că este revoluţionară, şi confundă gulagul cu gulaşul. Nu devine patetică nici când împrejurările o cer. O unică excepţie: bunicul adevărat reuşise să trimită din lagărul de tranzit de la Drancy o farfurie de tinichea pe fundul căreia scrijelise un desen şi câteva vorbe. Povestitoarea spune: „Nu poţi să priveşti această farfurie. Are o putere infinită. O scoţi din dulap şi plângi.”
Acea farfurie de tinichea fusese un semn trimis din infern. La rândul său, Janusz Korczak e tulburat şi el de un asemenea semn, unul dintr-un infern în care el însuşi e captiv şi din care nu va putea scăpa decât ridicându-se deasupra lui prin bunătate şi înălţime morală. El găseşte pe stradă un pachet învelit în hârtie de ziar prin care se văd picioruşele goale ale unui nou născut. O mamă alesese să-l învelească şi să-l expună aşa pentru ca „trecătorii să ştie că balotul ăsta nu e un deşeu, o grămadă ordinară de gunoi pe care o poţi călca în picioare sau să scotoceşti în căutarea unei coji de pâine uitate. Aceasta e o fiinţă umană spun minusculele degete. Şi Korczak vede, în această ultimă atenţie a mamei pentru copilul ei, un concentrat de respect şi de tandreţe”.
Scriitoarea ştie să nu patetizeze tragicul şi să nu transforme comicul în grotesc. Ea pune peste tot o surdină. Procedează aşa când reface traiectoria vărului Léon – văr al lui Triplu B – pornit de la Ungheni pentru a ajunge în Franţa „ca să facă revoluţia”. Acolo e tratat cu respectul datorat militanţilor, adică este expulzat. Trece în Belgia unde „crapă de foame luptând pentru comunism” până ce istoria se repetă: arestat şi expulzat. Îşi face stagiul în brigăzile internaţionale care luptă în războiul civil din Spania. Războiul şi prizonieratul le petrece ca soldat francez. În 1945, se hotărăşte să se întoarcă în Basarabia, aşa că cere cetăţenie sovietică. Este refuzat. Totuşi, sovieticii îl trimit în R.D.G. unde munceşte şi se însoară. Cerând din nou acces în Basarabia, este trimis în Kazahstan. Acolo e rău primit fiindcă nevasta lui e o „nemţoaică împuţită”. Supravieţuieşte primind pachete din Occidentul imperialist şi vânzând conţinutul la negru. În cele din urmă, totul se termină cu bine: „Are o casă, o nevastă, un copil şi un porc.”
Cât despre cei doi protagonişti, aceştia sunt aduşi în scenă când paralel, când succesiv, punându-se mereu în evidenţă ce au comun şi ce îi deosebeşte. Niciunul nu are descendenţă. Korczak deliberat, de teamă că nebunia tatălui său ar putea fi ereditară, Triplu B pentru că aşa a vrut hazardul. Amândoi adoptă afectiv copii: Korczak, sute de orfani, Triplu B pe nepoata prietenilor săi dispăruţi. Astfel, amândoi sunt „înlocuitori”. Janusz Korczak e riguros, autoritar, dar şi înţelegător. Se preocupă să găsească metodele şi regulile bunei convieţuiri şi ale dezvoltării spiritului critic şi creativ. Conduita demnă a ultimilor săi orfani e cu atât mai importantă pentru el cu cât ei se află sub semnul morţii. În ce-l priveşte, Triplu B nu are nici urmă de intenţie de a educa, de a impune adevăruri. Ia partea bună a vieţii, profită de clipa prezentă, născoceşte fără să clipească „adevărul adevărat”. Trăieşte mult, se bucură de viaţă până în ultimul moment. Când i se aduce să-l cunoască pe ultimul „strănepot”, care abia gângureşte, el spune „Ce să zic, nu-i prea vorbăreţ.” De el se simte mai atrasă naratoarea, cu el seamănă mai mult. Pe Janusz Korczak îl respectă, îl admiră, pe Triplu B îl înţelege şi-l iubeşte. Ce scrie despre primul este edificator, dar şi oarecum documentar, ce scrie despre al doilea este expresiv. Aşa se face că, sub aspect literar, acesta din urmă îl umbreşte, până la a-l înlocui, pe celălalt care-i dăduse totuşi autoarei imboldul scrierii romanului. Încă o dată banalul vieţii învinge în literatură faptul excepţional, încă o dată un exemplar uman trece înaintea unui om exemplar.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara