Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
Niculae Gheran: „Capu’ sus, că oricum belele curg şi doar timpu’ vindecă tot!“ de Rodica Lăzărescu

Stimate domnule Niculae Gheran, Camil Petrescu scria Sfârşit de toamnă pe Cumpătu, eu vă propun un început de toamnă la Breaza! Aş fi vrut să tăifăsuim oleacă împreună, despre multe şi mărunte… Dar, cum toamna începe, inevitabil, la 1 septembrie, tot inevitabil, gândul mă duce la… Rebreanu!

De tăifăsuit, tot să tăifăsuim, dar pe cine ar mai interesa? Ş-aşa, de când cu lichidarea fostei industrii şi agriculturi româneşti, pe motiv că statul nu-i bun gospodar – doar privatizările şi şomajul urmând să ne scape de ponoase –, vorbăria a devenit activitatea de bază a românului. D-asta m-am şi retras la Breaza, de când la Bucureşti s-au înmulţit deştepţii pe metrul pătrat. Măcar de s-ar solidariza să scoată ţara din impas, numai că sfada lor a împărţit lumea în două, care pe care, în jurul unei mori ce macină în gol.

De ce Breaza? Să înţeleg că acolo ar fi vorba de alte aşezări?

Geografic şi, implicit, climatologic – da. Rătăcită între dealuri, cu aer curat, remarcată pentru concentraţia sa de ozon, vara-i mai răcoroasă, ferită de intemperii grave, rămânând din păcate o insulă într-un arhipelag la fel de împovărat. Lipsiţi de locuri de muncă, bieţii oameni se trezesc când crapă de ziuă şi aleargă prin împrejurimi, unde se mai poate găsi, fie şi temporar, o pâine. Toamna de care vorbeşti o înnobilează pe nesimţite cromatic, de la verde la arămiu, spre bucuria unuia ca mine, care, aşezat într-un birou cât un garderob, am fereastra în faţa unei livezi cu pomi fructiferi. Oază a liniştii, târgul îmi trezeşte amintiri. În anii copilăriei, în Breaza ne petreceam vacanţele, devenită mai târziu loc de refugiu în calea bombardamentelor. Aici am văzut uriaşele cvadrimotoare americane, „Liberator”, fortăreţe aeriene care zburau razant cu pământul, de zăream piloţii din carlingă şi-i salutam de jos ca proştii, neştiind ce câini întărâtă, pân-a-nceput să bubuie şi să se hurducăie Câmpina vecină, oraş urgisit, vizitat apoi sistematic de yanchei. La întoarcere, mai lepădau şi rezervoare golite de benzină, după care umblam de nebuni să le găsim, piese uşoare, de aluminiu, căutate să facem din ele caiace, bune să ne răsturnăm cu ele în apa Prahovei, pe atunci cu debit mare, unde mai pescuiam niscai bibani de pe podeţul din faţa gării. Deşi localitate rurală, Breaza se bucura în zile de război de-o viaţă înfloritoare, turiştii veniţi la odihnă umplând seară de seară restaurantele – unele cu solişti vestiţi din Bucureşti –, după ce în prealabil îşi făceau promenada în Aleea Nucilor, unde zilnic concerta fanfara regimentului. Tempi passati! După toamna lui 1944, odată cu instaurarea ocupaţiei sovietice, ani în şir românii au tot aşteptat venirea americanilor, fără să ştie că neica Roosevelt şi nenea Churchill bătuseră palma cu tătucul Stalin, închiriindu-ne la rusnaci pe 50 de ani. Dar să le fie de cap, fiindcă „vreme trece, vreme vine”. De altfel, ca şi 1 septembrie, pomenit de domnia ta, ziua morţii lui Liviu Rebreanu, de care, iată, ne despart 72 de ani. La vremea respectivă, o zi tristă, comentată cu satisfacţie de câţiva necrofori ca Ion Caraion, Nicolae Carandino, Ion Călugăru sau confratele Paraschivescu Miron. Au scris lamentabil, cu un oportunism imbecil, dictat de năvala armatei roşii, dornici să se ridice pe val, involuntar premonitoriu în privinţa propriilor destine. Dimpotrivă, pentru Rebreanu ziua morţii unui scriitor rămâne adevărata lui zi de naştere. În ce-l priveşte, postumitatea n-avea să-l dezamăgească defel.

Se vântura mai de curând în presă că la 1 septembrie autorul lui Ion ar fi fost împuşcat de-o santinelă română, că n-ar fi oprit maşina la semnalizare, după alţii de ruşi.

Mai de curând executat de extratereştri, la comanda Gărzii Financiare din Argeş, fiindcă nu şi-ar fi plătit la timp impozitele pe profitul viei de la Valea Mare (deşi constant aflată în pierdere). Bietul Rebreanu!... La data respectivă, incapabil să se mişte, zăcea la pat, vizitat cu câteva ore înainte de a-şi da duhul de dr. Tiţescu, medic curant din Piteşti – amintit mereu de romancier în „Jurnal de la vie”, ale cărui radiografii, multe la număr, se află şi acum la B.A.R., atestând un cancer avansat, cu o tumoră cât o portocală la plămânul stâng. Post-mortem, le-am studiat la spitalul Filaret cu dr. Marius Nasta şi Băicoianu, de mult trecuţi în lumea umbrelor. Despre evoluţia bolii, Tiţescu însuşi a scris cândva în presă, iar eu i-am luat un interviu, cu obligaţia de a fi făcut cunoscut doar după moartea lui sau a doamnei Fanny. Recent, am încredinţat Editurii Academiei două volume cu studii, articole şi documente, intitulate „Rebreniana”, între care şi comentariile privind amurgul vieţii romancierului nostru. Nu-mi place să bat apa în piuă, repetând argumentele indubitabile ale morţii sale. Ce spun alţii e treaba lor, treabă mare, în spiritul „lucrului bine făcut”.

Câţi ani să fie de când v-aţi înhămat la caleaşca domnişorului Liviu?

Spre ruşinea mea, mai bine de 50 de ani. Zic „ruşine”, fiindcă mă uit în oglindă şi-mi văd răsplata. Cu mine sau făr’ de mine, mai devreme sau mai târziu, Rebreanu ar fi reintrat în drepturi cu opera majoră, chiar dacă biografia îi rămânea mai puţin cunoscută, ca şi creaţia risipită în oceanul presei interbelice şi în imensitatea depozitului arhival. Doar tinereţea îmi poate scuza perseverenţa de a termina o ediţie critică, în condiţiile în care devenise regulă ca astfel de întreprinderi să debuteze furtunos, abandonate apoi şi mai frumos. Iluştrii predecesori, Perpessicius şi Cioculescu, s-au trezit la timp; primul s-a scuturat de obligaţii la vol. 6 din seria de „Opere – Eminescu” – proiectată savant în 20 de tomuri –, al doilea la vol. 4 din „Opere – Caragiale”.

Şi, totuşi, pentru monumentalitatea ediţiilor critice amintite, au devenit membri ai Academiei Române…

Poate unde Eminescu şi Caragiale nu-şi găsiseră locul sub Cupola Nemuritorilor.

Aveau să fie însă primiţi postum. Mă gândeam doar la faptul că dumneavoastră aţi şi terminat ce-şi propuseseră domniile lor. Or, după faptă şi răsplată!

Nu era cazul, poate unde Rebreanu apucase să fie membru al Academiei Române, deşi, surprinzător, mult prea târziu.

Se pare că n-am nimerit zicala adecvată – parcă mai potrivit ar fi: nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită! Dar să continuăm! După ce aţi încheiat ediţia critică, în 23 de volume, aţi început să publicaţi corespondenţa scriitorului – Intime şi Scrisori către Rebreanu (A-B). Cu ajutorul bunului Dumnezeu (de la care vin anii!) şi al diriguitorilor culturali (de la care nu vin banii!), sunt convinsă că veţi duce la capăt şi celelalte trei volume preconizate de corespondenţă. Şi totuşi… A rămas vreo cămară nescotocită în palatul Rebreanu, ar mai putea apărea surprize din vreun cotlon mai dosit, un tânăr mai curios ar avea vreo şansă cât de mică să mai găsească vreo ladă încă ferecată prin podul nedesprăfuit?

De unde până unde convingerea că voi duce la capăt şi celelalte volume? Cele apărute, ultraelogiate în presa de specialitate, sunt rămăşiţe ale fostului şantier redacţional Rebreanu, care a funcţionat pe lângă Muzeul din Bistriţa. Am lucrat cu nişte profesori cărora le predam în mers portofoliul meu documentar, învăţându-i totodată o profesie de factură filologică, neînvăţată la nicio universitate, furată, la rândul meu, de la profesori ca Rosetti, Cioculescu, Byck, Vianu, cunoscuţi în procesul editării textelor vechi. Ulterior, ani în şir am lucrat pe gratis cu mai tinerii mei bistriţeni, plus două doamne din Bucureşti, până când fiecare ne-am luat hamul şi praştia, văzându-ne, pas cu pas, de treabă. Dumneavoastră nu vedeţi în ce lume ne aflăm? Trăim într-o ţară cu înlocuitori. Asistăm la o piesă cu o distribuţie a unor actori ambulanţi, ce interpretează rolul unor ilustre personalităţi istorice, precum Iuliu Maniu, Dinu Brătianu sau Titel Petrescu, pe care personal am apucat să-i văd în realitate, înainte de a fi judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare, unde şi-au sfârşit şi zilele. După execuţia lui Antonescu, aşa s-a netezit calea spre dictatură, facilitându-se lansarea „partidului unic”. Bat în lemn şi sper ca după execuţia lui Ceauşescu să fim feriţi de repetarea aceleiaşi experienţe. Dar mă îngrozesc văzând ce se întâmplă pe ogorul nostru. Vor fi, nu vor fi „mari proiecte”, fie şi pe hârtie, nu ştiu, dar personal, în afară de Catedrala Mântuirii Neamului, nu cunosc o ispravă mai importantă, deşi, după cum vedem, am fi putut beneficia de fonduri europene, ce presupuneau întocmirea unor proiecte majore, bine motivate. Cine să le fi întocmit? Cât priveşte valorificarea patrimoniului naţional, prezenţa ispravnicilor se observă mai mult asupra conservării lăcaşelor de cult, altminteri bine inventariate, în opoziţie cu absenţa cercetării sistematice a culturii naţionale, îngropată în miile de periodice româneşti şi străine. De reţeaua bibliotecărească, să nu mai vorbim. Mortua est! Dar să revenim la oile noastre. Desigur, în perspectiva unor posibile cercetări biobibliografice, rămân destule izvoare documentare insuficient cercetate. Din memorie:
1. „Lumina” lui Stere, ziar apărut la Bucureşti, perioada august-noiembrie 1918, când, fugit la Iaşi, Rebreanu îşi păstrează statutul de salariat şi trimite corespondenţe neiscălite sau cu pseudonime, însemnări din viaţa oraşului, cu precădere cu precădere din lumea parlamentară şi artistică. Între altele, un interviu luat Elvirei Popescu, la rându-i refugiată în Iaşi (tipărit, posibil, într-o altă publicaţie bucureşteană, de presupus teatrală).
2. Arhiva Poştei Române, unde, prin decret regal, L.R. a fost angajat după 1918 (nu este imposibil să fi fost colaborator-traducător şi în timpul ocupaţiei). Oricum, peste ani, va fi cooptat în consiliul de conducere al instituţiei.
3. Arhiva Ministerului Sănătăţi, Muncii şi Ocrotirilor Sociale anul 1930, când L.R. conduce Direcţia Educaţiunea Poporului.
4. Ministerul de Interne, Direcţia Presei, unde L.R. a condus, în mai multe etape, Comisia de Cenzură a Filmelor.
5. Arhiva Radiodifuziunii, unde L.R. a fost vicepreşedinte.
6. „Adevărul”, perioada războiului balcanic, când a fost angajat ca reporter de război.
7. Consultarea presei germane, croate, austriece, italiene, finlandeze, suedeze şi italiene (1942-1943), pornind de la datările menţionate de scriitor în însemnările sale de călătorie şi în comentariile ediţiei mele. După cum, nu trebuie ocolită nici arhiva Ministerului de Externe din anii respectivi, la care personal n-am avut acces.

O fi pe undeva un tânăr dispus să continue investigaţiile biobibliografice, pornind pe urma izvoarelor indicate de dvs...

Să sperăm că va fi, dar nu-i rău ca înainte de a se apuca de lucru să facă şi un control psihiatric, întrucât, dacă se va înhăma la o asemenea treabă de durată, fără să fie angajatul unei instituţii cu obiective culturale de perspectivă, urmând să trăiască de pe o zi pe alta, sănătos la cap nu-i. Să nu uităm că intrând în arhiva instituţiilor amintite – din care am omis şi depozitul Societăţii Scriitorilor Români –, căutările se vor solda uneori şi cu rezultate infinitezimale, îndeosebi din pricina distrugerii documentelor. După cum, la rându-mi, foiletonam zile întregi ziare şi reviste fără să găsesc nimic din ce mă interesa. Surprizele au apărut unde mă aşteptam mai puţin. Cine mai e dispus astăzi să lucreze ani de zile la o carte de valorificare a patrimoniului naţional, ca apoi să nu i se acorde nici măcar echivalentul muncii plătite tipografilor şi difuzorilor ei? M-aş fi aşteptat ca în propria-mi familie băiatul să preia ştacheta tatălui său. Aş! După ce a terminat două masterate şi a susţinut cu foarte bine un doctorat în filologie, cu participări şi comunicări notabile la colocvii internaţionale de literatură comparată, la Oxford, Praga ş.a. – trăieşte dând meditaţii de engleză chinezilor de departe, fiind remunerat din Taiwan, deşi, Dumnezeu să mă ierte, „chinezi” se află cu duiumul şi în instituţiile noastre de stat, cu sarcini culturale înăuntrul şi în exteriorul ţării. Şi ne mai întrebăm de ce absolvenţii buni părăsesc România?

Am putea să ne întrebăm şi dacă diriguitorii noştri culturali mai ştiu cine este Rebreanu… Să nu ne mai amintim cum a apărut tomul 23, cel care încheia ediţia critică, volum exclus de pe lista de subvenţii a Ministerului Culturii! În fine! Domnule Gheran, vă ştiu un om cu rara capacitate de a se declara – cu zâmbetul pe buze – un păgubaş şi de a face poate cel mai contaminant haz de necaz! N-aş vrea să încheiem într-o notă sumbră (de altfel, în deplină concordanţă cu realităţile în care trăim!). Înainte de a vă mulţumi pentru amabilitatea acestui dialog, v-aş ruga să faceţi un exerciţiu de imaginaţie: ce-ar zice Herşcu Rudel dacă ne-ar sta alături aici, sub imensul cireş din faţa casei de la Breaza?

Hm! Greu nu mi-ar fi să intru-n pielea lui Herşcu, mai ales că, la rându-i, adesea vorbeşte în locul meu, de altfel ca şi Puiu Matache, alt mandatar al autorului în „Arta de a fi păgubaş”. Acum ce să mai zică şi Herşcu?! Vrai aşa un răspuns di la mini!? Am să-ţi zic. Di ce să nu-ţi zic? Mai ales că nu-i vorba di Braza, un tărg ca vai di cap al lui, ci di o halima şi mai brază. Vorba cia: zi-mi cu cini ti aduni, ca să-ţi spun cini ieşti. Aşa diştepţi di import ca la noi nu găseşti nicăiri, nici în Tanganyika, dicăt în talcioc. Haini vechi, zdrenţe, nu linjerie fină! S-avem însă puţintică răbdare, vorba lui nene Iancu. Să videm ci-o să fie după alejeri. Cu capu-n piatră, ori cu piatră-n cap? Mai ştii? Azi însă ca azi, măini ca măini, important ’i ci-o să fie poimăini. Ehe! Păn’ atunci, capu’ sus, că oricum belele curg şi dor timpu’ vindecă tot!


Interviu de Rodica Lăzărescu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara