Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
NICOLAE PRELIPCEANU de Gellu Dorian

„...Tot călătorind prin ţară, încerc să fug de mine însumi”


Gellu Dorian: Eşti prezent în mai toate dicţionarele recente. Evident, cele care îi au în vedere pe scriitori! Se observă că, deşi născut la Suceava, de la început, ai alergat mai prin toată ţara să-ţi faci şcolile: de la Crasna sălăjeană la Marghita orădeană; apoi la Curtea de Argeş, ca facultatea să o faci la Cluj. Iar acum locuieşti la Bucureşti, după ce ani buni lumea te ştia locuitor al Clujului. Cum îţi explici acest fapt ce denotă o mobilitate fantastică de care dispui şi acum?

Nicolae Prelipceanu: Să zicem că ar fi aşa, cum spui, „în mai toate dicţionarele”, deşi, zău, nu e deloc aşa. În ce priveşte peregrinările mele prin ţară, realitatea e cam invers. Primele mişcări nu le-am făcut, îţi imaginezi, de capul meu. Întâi au plecat din Suceava, prin 1943, prin Galaţi, pe Dunăre, spre Tulcea, de unde era mama mea, şi apoi la Babadag, unde am şi deschis eu ochii. Pe urmă, tatăl meu, care era judecător, s-a tot mutat, cu noi după el, mai ales în anii începuturilor comunismului, sperând să scape de tinichelele pe care le agăţau ăia de coada judecătorilor vechi. A reuşit, dar numai pe jumătate, pentru că, până la urmă, tot l-au dat afară, dar destul de târziu şi măcar a scăpat de puşcărie. Şi mişcarea asta, iniţială, m-o fi făcut şi pe mine mai, ca să zic aşa, mişcător. Un prieten al meu spunea că, tot călătorind prin ţară, încerc să fug de mine însumi. O fi avut dreptate.

Nici după absolvire văd că n-ai avut astîmpăr. Spune-mi ce-a urmat după absolvire?

Păi, după ce am terminat facultatea, în 1966, am făcut armata, adică „şcoala de ofiţeri de rezervă nr. 1, Bucureşti”, timp de şase luni, la Otopeni, cam pe locul actualului aeroport internaţional. Iar apoi m-am întors la Cluj, că drumul ăsta îl ştiam mai bine, şi acolo, datorită dlui Mircea Zaciu, am fost angajat „responsabil de club cultural” la Universitate, cu sediul chiar în căminul unde stătusem şi eu toată facultatea, numit pe atunci „Avram Iancu”, azi e acolo nu ştiu ce facultate, a dispărut căminul, destul de celebru din istoria recentă, nu că am stat eu în el, ci de la grevele studenţeşti din ‘45. Apoi am fost silit să-mi dau demisia de la club, într-o zi predestinată, 1 aprilie 1968 (mă angajaseră la 1 mai 1967) şi m-am dus la Alba Iulia, la ziarul proaspăt înfiinţat, care mai poartă şi azi acelaşi titlu de-atunci, „Unirea”. Aici am stat până în ziua de 6 decembrie (1968), când am revenit, şomer, la Cluj, unde am şi cam rămas. Era cât pe ce să mă las dus la Bucureşti atunci, la ziarul „Munca”, dar m-am răzgândit, din motive sentimentale. Abia în octombrie 1969 am fost angajat la revista „Tribuna”, la recomandarea lui D.R. Popescu, pe atunci încă viitor redactor-şef al revistei: a fost numit în 1970.

Nu ai abandonat presa literară nici după ieşirea la pensie. Conduci „Viaţa Românească”, schimbându-i oarecum fondul, făcând-o mai vie, mai de citit. Ce te face să nu te desparţi de o astfel de activitate jurnalistică, mai ales acum când eforturile de a menţine în viaţă o publicaţie înseamnă slalomuri extraordinare?

Păi, nu prea vreau să mor şi de aia continui. De aia am şi rămas în zonă, mai ales că am fost redactor aici, la „Viaţa Românească”, în anii 1987- 1989. Faptul că mi s-a propus, de către Nicolae Manolescu, să vin înapoi, a fost pentru mine, cum se spune, o provocare. Cum cunosc mulţi oameni de valoare în zona literară mai veche, am reuşit să aduc revista la un nivel, cred eu, apropiat de ce ar trebui să fie o publicaţie numită astfel. Ca să fie mai vie, ar trebui, totuşi, să aibă şi alte capitole, care nouă ne lipsesc, anchete, interviuri, bilanţuri de final de an... Dar aşa, tot e bine, pentru că e nevoie şi de o revistă mai academică, în ciuda riscului de a părea, poate, prea scrobită. Mi-ar fi greu să mă resemnez, ca un contabil ieşit la pensie, cu ideea că, gata, s-a terminat. O să vină „gata s-a terminat”, dar când va spune halt Cel de Sus.

Ai făcut şi presă culturală, şi pur literară, şi presă de informare şi atitudine, ai lucrat şi la cotidiane care, fără excepţie, cer un ritm ce nu prea lasă loc şi de libertate creatorului. Care este deosebirea între aceste forme de jurnalism? Şi de care te-ai ataşat mai mult?

Deosebirea e mare, crede-mă. La presa cotidiană, trebuie să fii riguros în informaţie, în primul rând. Dincolo, în reviste gen săptămânalul „Tribuna” sau lunarul „Viaţa Românească”, lucrurile se mai nuanţează, aici trebuie o mai mare atenţie la stil şi la temă, la numele colaboratorilor şi la atitudinea lor. Sigur, mi-a făcut mare plăcere, după 1989, în presa cotidiană, la „Cotidianul” sau la „România liberă” bunăoară, să-mi spun în sfârşit opinia asupra celor ce se întâmplau în politica românească, după o îndelungă tăcere forţată. Mi-ar fi plăcut să continuu să scriu articole de opinie politică, dar nu s-a mai putut. Oricum, sigur că e preferabilă presa culturală, dacă mă gândesc la enorma cantitate de gafe intelectuale pe care trebuia să o suport dincolo, la cotidian. Ca să dau un exemplu, odată a apărut un articol despre furtul unor icoane. Cei doi reporteri, unul fost şofer la redacţie, celălalt fiul secretarului general de redacţie, calificau astfel icoanele: „S-au furat nu ştiu câte icoane, mare parte cu subiecte religioase.”! Or, e greu să rămâi neclintit ştiindu-te coleg cu asemenea ziarişti. De altfel, asta era mişcarea: cultura propriu-zisă, literatura, erau luate peste picior, cu o superioritate nejustificată. Dar ignorantul dacă nu-i fudul... Odată, un coleg de-al meu din secţia culturală a ziarului a aflat primul cine a luat în anul acela Premiul Goncourt şi s-a dus să dea ştirea la ediţia a doua, după- masa, numai că a fost întâmpinat de tatăl celui cu „icoanele cu subiect religios” cu un dispreţ suveran. Păi dacă la TVR 1, una a anunţat o dată „filozoful Euripide”, altă dată „cunoscutul gânditor german Goethe”, altădată „istoricul (şi filozoful) Bertrand Russell” ce să mai zici? |sta e nivelul, aşa că e mult mai bine dincoace, unde măcar oamenii, puţini care te citesc, ştiu, în general, cine a fost Euripide şi ce a făcut el şi aşa mai departe.

Lucrând în presa cotidiană, ai avut vreodată sentimentul că scrisul tău, analizele tale au schimbat conştiinţe, au adus înnoiri în mentalitatea celor cărora te adresai?

Nu, n-am avut niciodată impresia asta, ar fi fost şi greu s-o am, că nu aveam contact cu cititorul şi-apoi acesta ar fi un proces de lungă durată, căruia i se opun încă din răsputeri tabloidele şi televiziunile de acelaşi gen. De altfel, singura schimbare de vreun fel pe care un articol de-al meu a provocat-o vreodată a fost mutarea unei vânzătoare de la un fel de alimentară din Aiud, din centru (sic) la alta mai de mahala, după ce am scris eu o mică notă povestind cât de urât vorbea aia cu clienţii, în ziarul de la Alba Iulia, în 1968. Dar mentalitatea ăleia nu cred că s-a schimbat.

Sunt convins că poezia te-a ţinut cel mai mult la masa de scris. Când ai debutat?

Apoi, dragă Gellu, poezia nici nu te prea ţine la masa de scris decât aşa, simbolic. Am scris şi proză, dacă îmi aduc bine aminte, asta da, m-a cam ţinut pe la masa de scris. Am debutat în 1965, cu un ciclu de poezii în „Tribuna”, la recomandarea lui Al. Căprariu, care le auzise la un cenaclu de la Asociaţia scriitorilor din Cluj. Atunci am descoperit cenzura, aflând că, după ce textele mele trecuseră de exigenţa redacţiei, mai trebuia să aşteptăm şi răspunsul aşa-zisei „Direcţii a Presei”, cum era vopsită (vezi cioara...) cenzura comunistă.

De la Turnul înclinat pînă la recenta carte La pierderea speranţei ai publicat foarte multe cărţi de poezie. Titlurile lor ar umple o pagină. Eu remarc cel puţin două etape ale poeziei tale: prima, cea de pînă la de neatins, de neatins, carte apărută în anul singurului Colocviu Naţional de Poezie organizat la Iaşi în 1978, înainte de aşa-zisa revoluţie din decembrie 1989, şi cea de a doua, mult mai evolutivă, i-aş spune şi cea mai bogată, cea din 1980 şi pînă astăzi. Poţi contrazice această părere, care, pe ici şi colo, a apărut şi în opinia unor critici şi istorici literari?

Nu voi contrazice, aici, pe nimeni, nici chiar pe vreun critic sau istoric literar. Dar pe tine tot te contrazic: nu-s aşa de multe volumele publicate de mine, dacă te gândeşti că ele se întind pe o perioadă de, vai, 42 de ani, din ’66 până în 2012. Dacă ne apucăm să le numărăm, eu o fac pe Pristanda inversul, căci nu trebuie să demonstrez ce multe sunt, ci, dimpotrivă, că nu-s prea multe. Sigur, în realitate, ar fi trebuit să public şi mai puţine. Cele originale, deci nu autoantologii, sunt vreo 13 – 14. Dacă aş fi avut la 30 de ani mintea de la 70, sigur ar fi fost şi mai puţine. Mi s-a părut şi mie că de la de neatins, de neatins s-a schimbat ceva în scrisul meu, dar nu e treaba mea să afirm asta. Aşa cum mi se pare că, la rândul lui, volumul un teatru de altă natură a mai mutat o dată macazul.

Aş remarca şi poemul Ce-ai făcut în Noaptea Sfântului Bartolomeu (care a dat şi titlul unei antologii), un fel de şlagăr al lungului tău şir de poeme antologice. Îmi poţi spune ce reprezintă acest poem în întregul operei tale. Mai toţi, când e vorba de Nicolae Prelipceanu, invocă acest poem.

Eu nu i-aş spune chiar şlagăr, pentru că e un moment tragic, aş zice, al scrisului meu. Mă gândeam, atunci, prin ’76 sau ’77, când l-am scris, uneori, ce se va întâmpla când regimul comunist va cădea, ce vom face şi ce vom spune noi despre vremurile acelea şi despre ce am făcut în acele vremuri. Mă gândeam, ai să râzi, chiar la dificultatea de a modifica proprietatea „mijloacelor de producţie”, cum le spuneau ei, cum s-ar putea înapoia vechilor proprietari sau urmaşilor lor ce li se furase şi, de obicei, mă opream repede, pentru că ameţeam gândindu-mă la acest proces. Dar Ce ai făcut în Noaptea Sfântului Bartolomeu se referea la altceva, la dreptul nostru de a ne justifica atitudinea supusă din timpul tuturor acelor ani. Că am stat singuri şi am gândit? Păi asta nu ajunge. Într-un fel, mă gândeam, înainte ca termenul să apară, la „rezistenţa prin cultură”, care nu va putea justifica laşităţile noastre. Uneori îmi spuneam că, dacă aş fi fost suficient de tare ar fi trebuit să nu public nici un rând sub cenzură, aşteptând o eliberare de aceasta ce s-ar fi putut să nu vină în timpul vieţii mele. Un poem apropiat de acesta, dar care a trecut neobservat, a fost Mefisto-vals, scris tot cam prin acea vreme.

Schimbarea de registru din ultimele cărţi, dar în mod special din cea mai recentă apariţie, La pierderea speranţei, ar anunţa o a treia etapă? Dacă da, pare a fi una foarte „tinerească”, gândindu-mă că a apărut la o editură consacrată în exclusivitate tinerilor, Casa de pariuri literare. Ce-mi poţi spune? Cum s-a scris această carte, ce pare a fi una dintre cele mai bune cărţi de poezie ale anului 2012.

Păi s-a scris în timp, eu neprogramându- mi cărţile după un plan bine stabilit. Cred că are un aer comun într-o anume imensă şi definitivă deziluzie, cauzată poate şi de vîrsta care nu mai permite iluzia/speranţa, dar mai ales de ceea ce văd în jurul meu, de această lume murdară şi incorectă, dedată tuturor aranjamentelor şi intereselor, cu totală nepăsare la vreun principiu moral. În fond, nu speranţa mea în viitor se pierde, ci speranţa, e drept tot a mea, într-o purificare a lumii, şi nu doar în decursul vieţii mele, cât o mai fi el, ci chiar pe termen puţin mai lung. Incultura şi mitocănia celor aleşi cu consecvenţă de popor să-i fie conducători nu anunţă nimic bun, iar transferul metodelor acestora în lumea culturală îmi dau şi azi o justificare a titlului. Şi-apoi, impostura care a pătruns şi în cultură nu e de bun augur, ba dimpotrivă. După ce fusesem refuzat de patronul fostei edituri a Uniunii Scriitorilor, un cristian, tăticuţul Casei de pariuri literare, mi-a întins o mână, propunându-mi să-mi publice cartea, fapt pentru care am să-i fiu mereu recunoscător. Mă întreb dacă vreunul dintre poeţii debutaţi la el a luat vreodată Premiul Opera prima, de la Botoşani, pentru că la cdpl apar, de obicei, poeţi de valoare, care merită atenţia juriilor specializate.

Cum vezi, în ansamblul ei, poezia românească de azi? Azi însemnând, să zic aşa, din 1990 încoace. Se simte un suflu proaspăt. E vreo schimbare de paradigmă? O aşezare a unor individualităţi în matricele lor? Or, să nu greşesc, o imitaţie acerbă în valul tânăr al poeziei noastre?

Sigur că e o schimbare de model. Cândva, când eram noi, generaţia noastră, la momentul schimbării de paradigmă, spuneam, nu cu totul adevărat, că numai calificativul „poezie” rămâne constant, în timp ce tot ceea ce se pune sub el e mereu altfel. Argumentam cu poezia antică, apoi cu tot ce a urmat sub acest titlu generic. Aşa că nu mă mir de ceea ce se întâmplă, nu mă mai ţin la curent cu ultimele apariţii în poezie, aud despre ele mai mult din articolele care le sunt dedicate cu generozitate. Primind cărţile de la Casa de pariuri literare, pe acelea le mai citesc, dar ştiu că apar şi alţi autori, demni şi ei de luat în seamă.

Ştiu că nu-ţi place să vorbeşti despre poezia ta. O spui chiar pe coperta recentei tale cărţi, despre care am vorbit mai sus. Dar, totuşi, poeţii care îşi cunosc locul, puterile, care au o conştiinţă a propriei valori ştiu unde se află, în ce loc al istoriei poeziei din care fac parte. Pentru mine poezia ta are o singularitate ce ţine de un suflu continuu, fără a putea fi aşezată nici într-un val de după 1960. Ion Pop te situează între neo-modernişti. În ultima carte dai semne de post-modernism. Cu ce poeţi români te simţi afin?

Mă pui la grea încercare. Mă simt afin cu cei cu care am fost prieten şi care nu mai sunt printre noi, dar cu poezia parcă nu m-aş lega de nimeni. Pot spune că am preferinţe printre cei care nu mai sunt, de la Mihai Ursachi la Ion Drăgănoiu, de la Ioanid Romanescu la Dan Laurenţiu, dar nu mi-am pus niciodată problema asta atât de serios încât să o pot dezvolta astăzi. Noi ne-am văzut fiecare de drumul nostru şi de aceea am plătit un greu tribut într-o lume unde se impun mai degrabă grupurile, ca să nu le spun altfel. Chiar dacă, în toate aceste tentative, exista un nucleu comun, ironia, acea formă politicoasă a disperării, ca să-l citez pe Radu Cosaşu, citând, la rândul său, un autor francez al cărui nume îmi scapă în momentul ăsta. Dar preferinţele mele merg şi spre o poezie mai ceremonioasă, cum este aceea a bunului meu prieten Adrian Popescu, un poet care, avansând în... activitate, a devenit şi el uneori ironic, spre marea mea bucurie. Sunt şi alţii, precis după ce apar rândurile astea o să mi-i amintesc şi o să-mi dau cu pumnii în cap că i-am uitat în viteza tastaturii. Vezi, de aia nu voiam să dau liste şi, totuşi, am păcătuit...

Într-o eventuală anchetă despre „starea poeziei lumii”, unde ai plasa „starea poeziei române contemporane”?

Acolo unde a fost ea întotdeauna, cu alte generaţii. Diversă, mobilă, cuprinzătoare, profundă nu o singură dată.

În ce tineri poeţi români ai încredere că pot duce mai departe, poate chiar spre o glorie universală, „gloria” poeziei noastre?

Nu m-am gândit la asta niciodată şi nici nu sunt atât de bun cunoscător al poeziei de azi ca să mă pot pronunţa într-o chestiune atât de delicată. Iar ar trebui să fac liste şi uite că nu mai vreau să greşesc încă o dată, prin omisiune de denunţ...

Care ar fi perspectiva aducerii în România a Premiului Nobel, deocamdată singurul premiu care consacră definitiv o literatură în universalitate? Dă trei nume de scriitori români care ar merita acest premiu.

Doamne fereşte, cum să dau eu trei nume care merită acest premiu?! Păi ce, sunt eu în juriul ăla? Şi-apoi, ce importanţă are Premiul Nobel, alta decât pentru eventuala difuzare a cărţilor celui ales? Obsesia asta de la noi mă cam face să râd. Mai ştie cineva cine a luat Premiul Nobel acum câteva zeci de ani? Nu sunt deloc convins că un Premiu Nobel consacră o literatură. Premiul Nobel e o recunoaştere a literaturii scriitorului care-l ia şi nu ştiu de ce, sau ştiu, dar sunt împotrivă, statele şi-l arogă, pentru că nu li se dă lor, ci lui Cutare sau Cutare, un om care se întâmplă să trăiască şi să fie cetăţean al cine ştie cărei ţări. Sigur am avea şi noi „faliţii noştri” pentru asta, dar nu vreau să-i dezvălui eu, nu cumva să influenţez juriul ăla şi să nu i-l dea cui ştiu ei că trebuie (sic!).

Premiul de la Botoşani, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, un premiu râvnit, important în biografia unui poet român, a trecut şi numele tău printre primii douăzeci şi doi de poeţi români care l-au obţinut. Acum, când l-ai primit, ce părere ai despre acest premiu? Este el o instituţie? Atrage atenţia şi altor foruri decât cele literar-culturale? Ştii la ce mă refer.

Un premiu nu e mai mult decât un premiu, dragă Gellu. Cel de la Botoşani e puţin diferit de altele, fiind mai mare, însoţit de ceremonii şi ritualuri dedicate celui care-i dă numele şi, poate, de un anume respect, cât poate trezi poezia şi producătorii ei, din partea unor străini de lumea literară. Trebuie să-ţi repet ce ţi-am mai spus, dacă nu aveai tu ideea asta, atunci, demult, la începuturile libertăţii noastre, poate că nici la Botoşani autorităţile nu erau atât de atente cum au devenit la un fenomen marginalizat în restul României, cum e literatura şi mai ales poezia. La câteva zile după ceremonia de la Botoşani, am fost la Iaşi la o lectură publică şi unii şi alţii m-au felicitat pentru premiu. Dar la anul va mai şti cineva că l-am luat? Ca şi ăla de care spuneai tu mai sus, în anul când îl iei capeţi puţină greutate, dar în scurt timp asta se spulberă, pentru că vine altul la rând şi apoi altul... E vremea trufandalelor, nu bagi de seamă? Pe piaţă a dispărut ideea de trufanda, pentru că ai roşii şi castraveţi tot timpul, nu doar primăvara şi vara, aşa că trufandaua s-a mutat în celelalte zone sociale, inclusiv în cultură.

Care ar fi poeţii români contemporani, cu Opera Omnia, care ar merita în următorii zece ani acest premiu?

Mulţi. Dar eu regret că nu a ajuns să-l ia Dan Laurenţiu, că nu a ajuns să-l ia Ioanid Romanescu. Cât despre „Opera Omnia”, asta e cum o iei. Unii au de la prima carte o „Opera Omnia”, vezi chiar titularul premiului, alţii nici după douăzeci de cărţi.

Sunt şi poeţi optzecişti care au deja Opera Omnia? De altfel trei au şi fost nominalizaţi la această ediţie, la care juriul te-a ales pe tine ca victorios!

Sigur că sunt, că doar nici optzeciştii nu mai sunt tineri, la peste 50 de ani. E bine că aţi trecut la ei, deşi ar mai fi şi din cei puţin mai vechi unii care ar mai merita să-l ia.

Cum te ştiu neostenit – azi aici, mâine-n Focşani –, la ce lucrezi acum?

Scriu, aşa cum am făcut-o şi până acum, când am timp să mă concentrez. Am multe pe cap, scriu şi cronică de teatru, tot văd spectacole şi mă îngrozesc că trece timpul şi n-am scris despre ce-am văzut. Dar mai sunt şi altele, îmi bat capul cu VR, care nu se ştie prea exact când o să mai apară şi...


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara