Numărul curent: 44

Semn De Carte:
Nicolae Manolescu faţă cu poeţii romantici de Gheorghe Grigurcu

Întîi de toate, exegeza lui Nicolae Manolescu închinată poeţilor romantici e un gest de justiţie. Lăsaţi pe seama profesorilor care-i tratau cu nu mai mult decît o deferenţă culturală, aceştia se vedeau neglijaţi de criticii "puri", fiind suficient să amintim Istoria din 1944, semnată de Tudor Vianu, Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, care începea de pe la 1830, fără a arăta paşoptiştilor decît un interes modest. Iar E. Lovinescu rostea, la lecţia de inaugurare a unui curs, în 1910, următoarele cuvinte iritate: "Gîndiţi-vă, domnilor, la toţi Pelimonii, la toţi Ariceştii, la atîţi alţi nenumăraţi poeţi ce au asurzit urechile contemporanilor de la mijlocul veacului trecut - ce s-au făcut? cine-i mai citeşte? cine mai aude de dînşii? S-au şters după cum se şterge o umbră pe zid". Primul care i-a luat estetic "în serios" pe autorii deceniilor aurorale ale literelor româneşti a fost G. Călinescu. Menţionînd asemenea lucruri în
In­tro­ducerea la Istoria critică a literaturii române,
N. Ma­nolescu se vădeşte aşezat pe drumul deschis de Divinul critic, al cărui punct de vedere, evident, "a triumfat mai tîrziu", cînd aprecierea lui vie pentru epoca în cauză "a devenit monedă curentă". Dar situaţia romanticilor autohtoni nu constituie decît un caz particular al unui fenomen mai general, de-o însemnătate capitală în abordarea creaţiilor trecutului. G. Călinescu a afirmat răspicat că "istoria literară este forma cea mai largă de critică" şi că menirea sa "nu e de a cerceta obiectiv probleme impuse din afara spiritului nostru, ci de a crea puncte de vedere din care să iasă structuri acceptabile". Prin urmare a propus o istorie de valori, bizuită pe un stil critic adecvat, de regulă numit "impresionist". îl putem socoti un precursor, în măsura în care propoziţiile unui René Wellek, din Teoria literaturii (1949), se suprapun celor călinesciene. Conform acestuia, istoricul literar "îşi poate examina direct obiectul de studiu, opera însăşi; el trebuie s-o înţeleagă, s-o interpreteze, s-o evalueze, pe scurt, el trebuie să fie critic pentru a fi istoric". Iar Hans Georg Gadamer, în consens, are rezerve faţă de obiectivismul atît de frecvent pe planul reconstituirii epocilor revolute. întrucît se raporta la valori, apare firească atracţia lui G. Călinescu faţă de o abordare sincronică, inclusă în diacronia inerentă na­raţiunii istorice, la modul unei perspective întoarse dinspre pre­zent spre trecut. E o lectură inversă, "revoluţionară", pe care au practicat-o Roland Barthes şi alţii. Nemulţumin­du-se a căuta exclusiv sursele, influenţele, filiaţiile, autorul Istoriei literaturii române de la origini pînă în prezent s-a pus în situaţia cititorului impregnat de lectura scriitorilor contemporani, cu care e îndemnat a opera comparaţii în materia trecutului, a stabili afinităţi ale înaintaşilor cu aceştia. Aparent simplu, plutind în aerul unei perioade în care conştientizarea factorilor creaţiei, interpretarea lor opulentă din unghiuri dintre cele mai variate au devenit o marcă a sa, o atare inovaţie aparţine totuşi unor condeie care au pus-o în practică. Pe urmele glorioase ale Călinescului, N. Manolescu îşi poate aroga meritul de-a o ilustra într-o amplă con­strucţie de istorie literară. Unul din capitolele Istoriei
d-sale, avîndu-i ca obiect pe poeţii primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, cel în atîtea privinţe întemeietor pentru români, a înţeles a-l detaşa precum un soi de monografie a unei manifestări relativ unitare.
Poeţii romantici ni se înţişează constrînşi de cercul dublu al unor relaţionări atît cu ceea ce le-a precedat apariţia (mai cu seamă în literaturile străine, deoarece pe tărîm indigen ei făceau o figură de pionieri), cît şi cu ceea ce le-a succedat. Clou-ul analizei este dat, desigur, de procedeul secund. Vînător atît de înrîuriri cît şi de anticipări, N. Manolescu apare ca un Ianus, original mai puţin în stabilirea primelor, în bună parte cunoscute, cît în aproximarea ultimelor, în care scînteiază imprevizibilul. Impresia este de unitate organică, de coerenţă cumva familială a scrierilor şi a personalităţilor peste fruntariile temporale: "Strofe delicate scrie Asachi pe marginea unui portret miniatură al iubitei: Atinsă-i fi de mîinele/ Doritei doamne mele/ Şi te-or privi luminele/ Acelor vie stele, în care, din nou, percepem cu anticipaţie un ecou eminescian, ca şi în catrenul următor: Şi mie lin luceafărul/ Din ceri va să-mi străluce,/ Cînd dulce-a fi d-o patimă/ Aminte a-şi aduce". Sau: "La Patrie evocă moştenirea civilizatorie a clasicităţii latine şi toată acea aşa de asachiană mitologie naţională (Dochia, Orfeu, Tracia) care va trece apoi în viziunile din Eminescu din Memento mori". Cu toate că - oare de ce? - "marele poet nu-l va reţine (...) pe Asachi în Epigonii săi". Mişcarea criticului pe scala istorică e foarte degajată: "Asachi ilustrează o paradigmă clasică fără emuli direcţi (în acest sens, Cioculescu nu greşea), totuşi productiv în măsura în care o vom regăsi, luată de fiecare dată pe cont propriu, la parnasienii de la sfîrşitul secolului XIX, ca Duiliu Zamfirescu, la sonetiştii din secolul XX, de la Codreanu la Doina Sălăjan şi Luca Dumitrescu şi, în genere, la toţi formaliştii şi artizanii versului, de la Macedonski la Ion Barbu şi Doinaş, care vor trăi în iluzia Mediteranei, a Greciei sau a Italiei". Una din fabulele lui Ion Eliade Rădulescu, "Un muieroi şi o femeie, de o enormă gratuitate, fără absolut nici un sens după mai bine de un secol, dar plină de o familiaritate glumeţ-mahalagescă (...) ne face să ne gîndim imediat la Mircea Cărtărescu". Sugestiv e cazul lui Vasile Cârlova, a cărui moarte prematură a determinat proiecţia în mit a personalităţii poetului incipient, aşa cum se va întîmpla peste 130 de ani, cu Nicolae Labiş, "dovadă că mecanismele receptării nu se schimbă radical de la un veac la altul".
Această convocare de unghiuri temporale diverse îl obligă pe Nicolae Manolescu la consultarea necontenită a criticii în care vede un preţios adjuvant al discursului d-sale, întrucît corpul comentariilor consacrate de-a lungul vremii producţiilor literare alcătuieşte o diagramă a vieţii acestora. O viaţă ideală în cuprinsul căreia intervin fapte, opinii, atitudini ce determină înălţări şi căderi ale operelor, altfel spus se compune un epos ce se cuvine a intra, spre a ne folosi de cuvintele călinesciene, în "sinteza epică" a istoriei literare, istorie care n-ar putea fi decît "o ştiinţă inefabilă", corespunzătoare valorilor estetice, şi ele, de la un prag încolo. Operele cunosc o existenţă paralelă, cea pe care le-o stabilesc critica şi istoria pe temei critic. Fantasmele acestora care se iscă succesiv şi se agită în spaţiul interpretării pot reprezenta obiectul acelei "mutaţii a valorilor estetice" despre care vorbea E. Lovinescu, dar şi obiectul unei stabilităţi, al unei "eternizări" a lor. Dacă patronul Sburătorului a pus accentul pe aspectul schimbării axiologice, G. Călinescu, într-o manieră polemică, a vorbit apăsat despre "universalii", despre imuabilităţi în cîmpul artei, cu toate că, în realitate, a probat con brio, prin Istoria sa, primenirea valorilor în funcţie de recepţia de care au parte, variabilă de la un moment la altul. (va urma)