Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Nicolae Comănescu din Berceni de Petre Tănăsoaica

O întrebare stranie mi-a trecut prin cap zilele trecute, referitoare la ce gândeau artiştii care au postat pe pereţii de la Altamira, dacă ei se gândeau cumva că fac artă. Gombrich& company afirmă că nu.
Mai ales, Gombrich spune că exerciţiile din acea epocă preistorică nu aveau decât sens utilitar ori, în cel mai rău caz, ritualic. Putem fi de acord şi cu prima afirmaţie, şi cu cea de-a doua, dar ideea că realitatea de afară era adusă şi imortalizată pe peretele unei peşteri, mă face să cred că autorii respectivelor semne lăsate aici aveau o oarecare educaţie estetică, nu în sensul în care ne-am complicat să gândim de atunci şi până acum, ci în sensul imortalizării unei anume frumuseţi a naturii, pentru că animalele de la Altamira au graţie şi, deşi seamănă cu cele din realitatea de afară, ele sunt altceva. Arta modernă nu face altminteri, se întoarce mereu, printr- o anume simplificare, căreia istoricii i-au schimbat continuu numele, purtând-o dintr-un curent în altul, decât să se întoarcă prin hăţişul estetic la o formă de decupaj din realitatea inocentă. Paradoxal, această întrebare mi-a parvenit după ce am trecut prin încăperile Muzeului Naţional de Artă Contemporană, unde expune pictorul Nicolae Comănescu. Aproape că nu există nici o legătură între ceea ce am spus mai înainte şi ceea ce semnifică artistul în discursul său, oarecum retrospectiv. Pur şi simplu expoziţia este organizată după principiul prin care un regizor îşi construieşte filmul, secvenţă cu secvenţă, îmbogăţind cu semne şi citate o realitate pe care ar vrea să o citim şi noi în sensul conceput de el.
Simţi de la început suflul unei generaţii noi de artişti, culturală până în măduva oaselor, dar dispunând de mai multe instrumente de lucru decât predecesorii săi. Asimilarea noilor tehnici media de comunicare îl face pe artistul acestei generaţii să se deplaseze cu mai multă uşurinţă prin labirintul supraaglomerat al oraşului, văzut ca existenţă interioară, dar mai ales exterioară. Cartierul său nu mai este mahalaua din trecut, are o complicată viaţă modernă, sensibilitate nou-nouţă de receptare a ei şi nu se sfieşte în nici un caz să ne spună că îi place, deşi amendează ironic de câte ori i se oferă ocazia. Debutul expoziţiei pleacă de undeva din zona lui Toulouse-Lautrec, cel din afişele arhicunoscute. E limpede că domeniul publicităţii fascinează tânăra generaţie de artişti, cei care găsesc în ea o modalitate de comunicare, o îmbogăţesc inspirat şi, trebuie să o recunoaştem, devine din ce în ce mai greu de refuzat ca o formă de exprimare. Dar o astfel de direcţie poate să te şi îngroape, să te ia prizonier într-o captivitate păguboasă. Numai că lui Nicolae Comănescu nu i se întâmplă acest lucru, pentru că nu-i permite şcoala, iar o sensibilitate atroce îi impune o luare în primire a realităţii sub semnul întrebărilor. Nu are nici o temere să treacă prin experienţele modernităţii de până la el. Amprentat de noul pop art sau de hiperrealism, în oraşul său rareori mai este loc şi pentru oameni absorbiţi de vertismul unui ambuteiaj care striveşte orice urmă de umanitate. El însuşi este un personaj întunecat în oraşul fluorescent, un fel de gangster singuratic de pe străzile New York-ului. Îl regăsim într-un fel de pastişă după strigătul lui Edvard Munch, unde se salvează din vârtejul portocaliu produs de zeul maşină, externându-se într-o singurătate circumspectă, aproape împins în afara tabloului. Femeile sale sunt decupate cumva de pe coperţile celebrelor dox-uri, din perioada interbelică: siluete mondene aşteptând pe o plajă corăbiile aventurierilor din alt secol, iar bărbaţii şi-au pierdut înfăţişarea domestică şi traversează, pe motoarele lor, ca nişte extratereştri, peisaje precum cel care reproduce un tablou al lui Van Gogh, cu chiparoşi răsuciţi în vântul cosmic. Construieşte astfel o stranie stare de mişcare periculoasă şi ameninţătoare. Uneori, artistul simte nevoia să se explice şi scrie cu degetul înmuiat în culoare pe marginea tabloului indicaţii de citire a acestuia. Bărbatul copleşitor din Fluture este de fapt o efemeridă, iar gestul copulativ o tragică întâmplare genetică. Cum să ceri cinci beri cu două degete tăiate trebuie să fie un simplu exerciţiu de introducere a roşului în tablou, dar sângele e doar semnul frustrării de a nu avea cât îţi doreşti, o dorinţă castrată, cum ar spune Freud, se exhibă de sub stratul, uneori hidos, al realităţii. Culorile tari par construite sub narcoză şi lumea pe care o descriu, în oglinzile retrovizoare ale maşinilor, este una cu susul în jos. Tot astfel se vede ea şi în parbrizul maşinilor, citibilă însă în dublu sens. O dată ca lume răsturnată, iar apoi ca una înşelătoare, ca o descriere falsă a privirii profane. Aminteam că Nicolae Comănescu nu se sfieşte să-şi asume experienţele moderniste de până la el, iar seria oglinzilor retrovizoare, deşi descinde direct din Donn Eddy (vezi Bumper Section XV: Isle Vista), îşi exprimă originalitatea tocmai prin adâncirea perspectivei reflectate, suprapusă continuu, ca în exerciţiile lui Velasquez, peste panorama privitorului obişnuit. Ca şi predecesorii săi, cei care au folosit această manieră, artistul ne spune simplu că lumea este şi aşa cum o vede el, adică altfel. Spuneam la începutul acestui text că tocmai bagajul cultural al pictorului salvează căderea în kitsch a reclamei, pe a cărei tehnică operează, iar senzaţia de libertate se înnobilează sub capriciile talentului său.
Până la acest punct al experienţei sale artistice, înţeleg că Nicolae Comănescu a trecut şi prin stagiul unui realism postsocialist, din care selectează lucrările cu care îşi încheie discursul de la Muzeul de Artă Contemporană. Suntem avertizaţi că pentru imaginile de aici se foloseşte de culori naturale, obţinute din praf, cenuşă, pământ, polenuri şi muştar, culese din universul cartierului său. El se exprimă în legătură cu acele peisaje, moarte de-a binelea, decrepite, dacă nu cumva şi depresive, aşa cum trebuiau să o facă predecesorii săi, ironic totuşi, pentru că personajele care le privesc par copleşite. Lumea se dizolvă, devitalizată de orice elan, monocromă, ca şi când niciodată nu ar fi circulat sângele prin ea şi imaginaţia a refuzat să o ajute; dar pe aceasta aţi luat-o în primire demult.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara