Numărul curent: 33

Eseu:
Nichita Stănescu în benzi desenate de Ion Manolescu

Literatura română şi benzile desenate

Relaţia benzii desenate cu literatura este una profitabilă ambelor domenii. În România ultimilor 50 de ani, acomodările reciproce, bazate pe transpunerea unor opere literare în formă/format BD, au generat o zonă de întîlnire culturală de incontestabilă valoare şi largă popularitate. Cronicile şi premiile de specialitate, prezenţa în dicţionare, enciclopedii, istorii şi monografii critice se alătură vandabilităţii unor albume oscilînd între cîteva mii şi 100 000 de exemplare, pentru a asigura consacrarea socio-estetică a unui gen pe cît de hibrid, pe atît de spectaculos.
O consultare a principalelor instrumente canonice BD, cum ar fi Dicţionarul benzii desenate din România (2005), al lui Dodo Niţă şi Virgil Tomuleţ, sau Istoria benzii desenate româneşti. 1891-2010 (2010), a lui Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu, oferă o imagine solidă despre diversitatea, productivitatea şi calitatea noului spaţiu de intersecţie culturală. Printre episoadele şi albumele de bandă desenată adaptate după opere literare înainte de 1989, s-ar putea cita, în termeni de impact şi notorietate: Pompiliu Dumitrescu – Lacul cu elefanţi (1968), după Mihai Tican Rumano, Fata babei şi fata moşului (1982), după Ion Creangă, Preda Buzescu (1983), după D. Bolintineanu; Nicu Russu – Neamul Şoimăreştilor (1972), după Mihail Sadoveanu; Puiu Manu – Toate pînzele sus! (1973), după Radu Tudoran (ediţie nouă, 2010); Sandu Florea – În lumea lui Harap Alb (1979), Moş Ion Roată şi Unirea (1982), după Ion Creangă; Valentin Tănase – Muma lui Ştefan cel Mare (1983), după D. Bolintineanu, Prîslea cel voinic şi merele de aur (1987), după Petre Ispirescu.
Parteneriatele literatură română- scenariu-desen continuă şi după 1989, în forma unor co-auctoriate la fel de relevante sociologic şi semnificative estetic: Viorel Pîrligras – Caragiale. Dl. Goe. Amici. Telegrame (2002), după I.L. Caragiale; Edmond Baudoin – Travesti (2007), după Mircea Cărtărescu, apariţie în Franţa, în traducere din limba română; Vali Ivan – Iancu Jianu (2011), după Bucura Dumbravă, Noapte de decemvrie (2011), după Al. Macedonski; Mihai Grăjdeanu – La ţigănci (2011), după Mircea Eliade. De asemenea, în prezent, Şerban Andreescu a încheiat cîteva episoade BD inspirate de Poveştile şi Povestirile lui Ion Creangă, iar Puiu Manu (autorul romanului grafic Omul invizibil – 2011, după H.G. Wells) şi Vali Ivan au în proiect romane grafice bazate pe subiecte din literatura română contemporană sau inspirate de evenimentele politice ale tranziţiei post-decembriste. Cît despre contractul paraliterar de lectură socio-estetică, el se reînnoieşte şi devine cu atît mai incitant, cu cît unele dintre aceste benzi desenate se realizează direct computerizat, iar publicul este invitat să le descopere subtilităţile printr-o lectură foiletonistică hyper-medială, accesibilă exclusiv sau alternativ on-line (Vali Ivan – www.cartoonpress.ro, Viorel Pîrligras – www.lumiparalele.ro sau grupul tinerilor autori – printre ei, Octav Ungureanu şi Mihai Grăjdeanu – din jurul publicaţiei Comics – www.revistacomics.ro).
Un caz special de hibridizare literatură- bandă desenată/artă grafică este reprezentat de cărţile-spectacol, care, pe de o parte, îmbină caracteristicile volumului tipografic de serie cu cele ale produsului manufacturier unicat, iar, pe de alta, prelungesc textul literar într-o formă desenată/grafică inseparabilă de acesta. Aflate la graniţa preferinţelor de lectură elitiste şi populare, cărţile-spectacol îşi îndeplinesc eficient misiunea de (auto)legitimare culturală socio-estetică. Ele ajung obiecte bibliofile, iar tirajele lor se epuizează rapid, spre bucuria colecţionarilor, dar şi a publicului de rînd. Dintre exemplele cunoscute, s-ar evidenţia: cartea de poezie a lui Leonid Dimov – Eleusis (1970), amplificată alb-negru de grafica lui Florin Pucă (de altfel, acesta figurează pe copertă în calitate de co-autor); volumele lui Nichita Stănescu – Operele imperfecte (1979) şi Noduri şi semne (1982), redimensionate grafic şi caligrafic de Sorin Dumitrescu; ediţia trilingvă (română-franceză-engleză) din 2006 a Poveştii poveştilor lui Ion Creangă, reciclată estetic prin desenele pictorului Ioan Iacob; cartea Ruxandrei Cesereanu şi a lui Andrei Codrescu – Submarinul iertat (2007), însoţită de desenele lui Radu Chio şi „calibrată” grafic de Loredana Tirzioru; volumul lui Ioan Es. Pop – unelte de dormit (2011), completat cu desenele lui Dumitru Gorzo.


Un eveniment editorial

Într-un asemenea context cultural, favorabil deopotrivă literaturii şi graficii, se detaşează un eveniment în măsură să satisfacă exigenţele academice stricte ale criticilor şi istoricilor literari, precum şi gusturile diverse ale cititorilor obişnuiţi: apariţia unei cărţi-spectacol de poezie în bandă desenată, în cadrul unui proiect realizat de MNAC şi ICR şi coordonat de Alexandru Ciubotariu. Este vorba despre volumul Nichita Stănescu, Sandu Florea – Semne şi desemne, prezentat la Muzeul Benzii Desenate din Bucureşti, cu ocazia vernisajului expoziţiei Nichita Stănescu dialog – Sandu Florea semne (1 septembrie 2011). Executată manual de Alexandru Ciubotariu în doar 80 de exemplare numerotate (format 24 x 35, tip album alb-negru), cartea-obiect Semne şi desemne scoate la lumină 12 planşe cu versurile unui „clasic” al liricii autohtone, ilustrate grafic de un „clasic” al benzii desenate româneşti şi americane. Istoria planşelor inedite de poezie BD, dezvăluită în prefaţa lui Sandu Florea, ar merita inclusă într-un volum separat de amintiri despre Nichita Stănescu; ea poartă încărcătura emoţională specifică marilor întîlniri culturale şi micilor întorsături ale destinului.
Conform informaţiilor biografiste în premieră, proiectul volumului datează din anii ’80, cînd, entuziasmat de albumul BD Carusel (1982), dar fără să-l cunoască personal pe autor, Nichita Stănescu îl invită pe Sandu Florea la o discuţie în celebrul său apartament-cult din Piaţa Amzei. Cu această ocazie, Nichita Stănescu descoperă potenţialul estetic valoros, dar insuficient exploatat, al celei de a noua arte: „Nu ştiam că benzile desenate pot să atingă un nivel poetic atît de înalt.”
Astfel se creionează ideea unei colaborări între cei doi, care să apropie BD de lirica modernă şi să le permită cititorilor accesul la o zonă de expresie inovativă. Hibridizarea estetică dorită devine mai clară în timpul celei de a doua întîlniri, cînd, între tehnica versificaţiei scrise şi cea a bulei desenate, nu pare să mai existe nici un obstacol: „şNichitaţAvea pe masă ultimul lui volum de poezii, Noduri şi semne. Începuse lucrul la următorul volum şi mi-a mărturisit că dorea să fie ceva deosebit de cele precedente. Atunci i-am propus ca următorul volum să fie poezii de Nichita în benzi desenate, în genul Carusel, cu ilustraţii făcute în litografie. A rămas cîteva clipe pe gînduri şi m-a întrebat: «Este posibil acest lucru?» «Da, i-am răspuns, cu condiţia ca poeziile să conţină dialoguri.» A acceptat imediat şi mi-a zis: «Am un titlu pentru acest volum: Semne şi desemne.»”
Din nefericire, proiectul nu mai apucă să se materializeze în anii ’80. Dispariţia prematură a lui Nichita Stănescu în 1983, precum şi emigrarea lui Sandu Florea în Statele Unite în 1991, îi schimbă istoria: exact ca într-un roman detectivistic sau într-o bandă desenată de mistere à suivre, litografiile cu versuri rămîn, timp de aproape trei decenii, închise într-un sertar al desenatorului. În acest interval, opera poetică a lui Nichita Stănescu îşi consolidează în ţară poziţia pe prima treaptă canonică şi de vînzări (printre altele, în anii 2000, Editura Academiei, împreună cu Univers Enciclopedic, oferă publicului o ediţie de lux, tipărită pe hîrtie specială), iar cea desenată a lui Sandu Florea atinge cote maxime de recunoaştere şi popularitate internaţională (comics –urile sale apar la prestigioasele trusturi Marvel şi DC Comics, în tiraje între 100 000 şi 1 000 000 de exemplare şi primesc elogiile criticii americane). Abia în 2011, cele 12 planşe de poezii BD sînt redescoperite în arhiva personală a lui Sandu Florea şi, prin mijlocirea lui Alexandru Ciubotariu şi a Muzeului Benzii Desenate din Bucureşti, părăsesc sertarul cu proiecte şi amintiri şi se transformă într-un obiect artistic concret, demn de a bucura privirea oricărui vizitator.

Între restituire culturală şi act omagial

Aşadar, valoarea cărţii-spectacol Semne şi desemne ţine în acelaşi timp de tripla ei calitate estetică (literară, grafică, tipografică) şi de istoria afectivă inedită pe care o degajă. Parteneriatul auctorial Nichita Stănescu – Sandu Florea reuneşte genuri şi tehnici perfect compatibile (versurile de deschidere ale primei planşe – „Ce, tu eşti numai pentru privit/ Ce, tu crezi că moartea e numai pentru murit!” – se prelungesc într-un ingambament grafic în bulă, care le amplifică expresivitatea), dar şi un eveniment cultural de elită şi o poveste biografică de mare interes public.
Din această perspectivă socio-estetică, singurul lucru pe care criticii şi cititorii obişnuiţi l-ar putea pretinde după încheierea expoziţiei-lansare de la Muzeul Benzii Desenate ar fi editarea volumului într-un tiraj adecvat şi cu o difuzare pe măsura „clasicităţii” celor doi autori. Cum Semne şi desemne există în prezent nu doar sub forma obiectului-spectacol, ci şi în varianta unei machete digitale de înaltă fidelitate, tentaţia unui editor de a prelua proiectul finalizat şi a-l face accesibil publicului într-un număr corespunzător de exemplare pare să fie de la sine înţeleasă. În fond, nu ar fi vorba atît de o restituire culturală, fără îndoială necesară şi profitabilă (cine nu şi-ar dori un „Nichita Stănescu inedit şi... desenat”?), cît, aşa cum observă Sandu Florea în prefaţa volumului, de „un omagiu adus benzii desenate româneşti şi marelui nostru poet Nichita Stănescu.”