Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Nevoia de elocinţă de Elvira Sorohan


Oratoria de calitate, rod al opiniei neîngrădite, este un barometru al libertăţii cu adevărat democratice şi condiţie a supravieţuirii ei. Când acest tip de elocinţă se degradează sau tace cu totul, înseamnă că presiunea puterii politice asupra spiritului a sufocat-o. Nu putem vorbi, la noi, despre avatarurile elocinţei, despre formele ei moderne, practicate la nivelul european - să zicem - al comunicării, câtă vreme nu recunoaştem faptul că totalitarismul sud-est european a sugrumat orice evoluţie, iar retorica a degenerat, a luat forma limbajului de lemn, o formă sui generis de sofistică. Logoree mecanică, fără idei, fără culoare stilistică, acesta era jargonul politic funcţional pe durata unei jumătăţi de secol de propagandă comunistă. O perioadă în care muza oratoriei, înfloritoare în parlamentul nostru interbelic, a amuţit. Mai grav, acest jargon a contaminat toate domeniile vieţii sociale şi spirituale. Rămăşiţele lui, din nefericire, ne mai supără încă, agravând falimentul moral.

Se ştie, discursul politic univoc, excluzând orice opoziţie, nici măcar nu era compus de cei care îl rosteau. în spate existau logografi îndoctrinaţi ideologic, cu reflexe de activişti clonaţi, neavând habar de disciplina oratoriei clasice. Ieşiţi din graniţele logicii, ignoranţi lipsiţi de un minim bagaj de cultură, complexaţi ca şi patronii lor politici, nu-şi ascundeau ura viscerală faţă de intelectuali.

Vorbirea era discurs gol, auzit ca instrument de teroare verbală, dar nu ascultat. Un paralizant al oricărui act de voinţă. Iar actio nu era rezultat al elocinţei convingătoare, ci mişcare automată determinată de teama semănată prin aparatul represiv nevăzut, neauzit. Gol, cum era, discursul trecea numai prin gura celui care îl vobea. Proba, făcută, era că, tot întorcând foile, îl citea încă o dată, de la capăt, mecanic. Şi ne mai mirăm că în estul european (noi fiind cei mai la est), lucrurile sunt atât de tulburi. Nu cumva ar trebui să vorbim de efectul acestui tip de discurs anihilant, efect scontat de eminenţele cenuşii ale sitemului? Disecând ne putem elibera şi reorienta.

Nici în periaoda interbelică politica nu mergea de mână cu morala, dar discursul parlamentar, rostit de oameni talentaţi, cultural bine formaţi, putea să încânte până acolo încât să smulgă şi aplauzele opoziţiei. Nu mă pot abţine să nu exemplific. în 1935, fizicianul D. Hurmuzescu, senator liberal, venea în senat cu un discurs-răspuns la Mesajul Curţii Regale asupra extinderii radiofoniei la noi şi covârşitoarea ei importanţă culturală în consolidarea statului român. Discursul se şi intitula Cultura şi ştiinţa în organizarea statului. Exordiul discursului, construit cu ştiinţa figurilor elocinţei, e o piruetă verbală admirabilă numită preteriţie: ,Dacă am cerut să iau cuvântul la Mesaj, nu e în intenţiunea mea de a certa opoziţia şi nici de a lăuda guvernul. Partidul liberal se laudă prin faptele pe care le-a realizat de 75 de ani încoace..." Ştim că preteriţia, veche figură înrudită cu ironia, consistă în a spune că nu vei vorbi despre un lucru asupra căruia, astfel, atragi mai vârtos atenţia. E una dintre figurile subtilităţii însuşite prin educaţie sistematică, absolvită de puţini dintre politicienii din zilele noastre. Ubi sunt qui ante nos...?

Un model - dacă mai ţinem la modele - ar fi discursul senatorului conservator Gr. N. Filipescu, intitulat Politica bunului simţ (1932), cu un debut seducător, de o alcătuire imposibil de urmărit, cred, de aproximativ 80% dintre parlamentarii de astăzi. E un exordiu care solicită atenţia înţelegătoare a adversarului politic forţat să aplaude şi nu enervarea stârnită de intervenţii vulgare, uneori flagrant mincinoase, ce nu au nimic cu oratoria. Abuzul extensiei textului se răscumpără prin valoarea lui antologică. Iată-l: ,Deşi prezenţa mea în mijlocul dv. ar putea să pară paradoxală, unora, daţi-mi voie să împing lipsa de modestie până la a socoti că această prezenţă, datorită sprijinului guvernului şi amabilei pasivităţi a partidelor de opoziţie, constituie un simptom îmbucurător. Desigur domnilor că lipsa mea de modestie ar putea fi taxată de îndrăzneală, dacă mi-aşi închipui o clipă că, facilitând intrarea mea în această adunare, aţi înţeles să cinstiţi talentul sau priceperea politică. îmi dau perfect de bine seamă de motivele care v-au călăuzit în hotărârea dv. Aţi crezut, desigur, că o grupare politică, care pune unele principii - singura sa raţiune de a fi mai presus de toate, care înlătură minciuna până şi în manifestările sale electorale, are dreptul şi dânsa să-şi spună cuvântul într-o adunare legiuitoare. Pornind de la aceste premise, nu mă simt nici micşorat, nici umilit... Voi vorbi, deci, deschis, dar cu toată obiectivitatea pe care mi-o impune, nu un angajament luat faţă de unii sau de alţii - angajament pe care nimeni nu mi l-a cerut, şi pe care nu mi l-aş fi luat, dealtminteri - ci sentimentul unei situaţii externe şi interne prea serioasă, ca să îngăduie discuţii pătimaşe şi polemici cu caracter agresiv". Sunt valabile pentru noi nu numai lecţia de eleganţă retorică a exordiului plin de conţinut, dar şi încheierea discursului întreg despre integrarea noastră în ritmul european. Restul rămâne în rama timpului. Cineva ar putea să spună că e un joc excesiv, dar mai bine mai mult decât nimic.

Pe masa fiecărui parlamentar român ar trebui să existe o antologie de elocinţă politică tradiţională, lectură mai instructivă pe timpul şedinţelor, decât presa, somnul şi telefonul. Totul se învaţă, spre a nu rămâne etern la nivelul Struţocămilei din adunarea politică a Istoriei ieroglifice.

Lovită grav de degenerescenţă, retorica parlamentară de azi, la noi, e o caricatură. Efectul ei? - antiseducţia. Cauzele trebuie căutate în deformarea personalităţii sub comunism. Omul nou, brutal, cu un pospai de cultură, gata să acopere adversarul cu invective, acuzator fără argumente, needucat să-şi stăpânească temperamentul, interesat să apere cauze de grup (partid) şi nici măcar formal interesele ţării, acesta e parlamentarul, nou şi el. Violenţa e pentru el măsura calităţii. Şi încă n-am spus tot. Excepţii sunt, dar atât de neobservabile încât nici nu mai pot contribui la sublinierea fenomenului generalizat. Dacă nu se instituie un curs de elocinţă pentru parlamentari, atunci ce e de făcut pentru generaţia tânără, lăsată pradă dezmăţului verbal, mustind de argotisme ,naşpa"? Spre exemplu, un târnăr parlamentar, deşi jurist, habar nu are de retorică. Emite însă, cu suspectă uşurinţă, insulte colorate, arborând o enervantă mină de bună dispoziţie şi siguranţă de sine. Nici o competenţă, totul e aplomb.

Cei vechi ştiau că în tribunale nimeni nu pronunţă nepedepsit o prostie sau ceva neadevărat, deoarece judecătorul i le respinge, adversarul i le ia în bătaie de joc şi chiar prietenii îl condamnă. Mai există azi măsuri punitive pentru cei care rostesc prostii şi minciuni de la tribuna parlamentului, ori, în învăţământ, ex cathedra? Cât despre ethos, pathos şi logos, norme ale elocinţei creatoare de convingeri, nu se mai poate vorbi. E un noroc că figurile retoricii au fost recuperate de hermeneutica literaturii. Virtuţi şi structuri ale retoricii au fost altădată angajate în polemica literară de calitate, dar puţini le mai cultivă acum.

Pentru cine ştie ceva din istoria retoricii, acceptă că arta de a convinge, vorbind frumos, a cunoscut, periodic, faze de decadenţă. Dar a regenerat, după ce au fost îndepărtate cauzele morale, sociale şi politice. Atunci elocinţa şi-a recăpătat demnitatea şi rolul social absolut necesar, de influenţare pozitivă. S-a spus recent că ,retorica renaşte când ideologiile se năruie". Comunismul s-a năruit, dar retorica n-a renăscut încă. Vinovate se fac ruinele neextirpate. Din neagră, retorica s-a făcut gri. Nu mai are dreptate nici Tacit, cel convins că relele unei democraţii şi, în general, vremurile tulburi fac să se afirme marii oratori.

La noi, relele există, se vorbeşte mult şi unii ar glumi spunând că acesta e un semn că suntem fraţi cu italienii. Dar să fim şi latini, să readucem în şcoli, atât cât se poate, şi cât e necesar, din regulile artei de a vorbi cu folos, în condiţii de libertate. Să nu mai auzim formula sceptică a libertăţii de a vorbi în zadar. Libertatea rău folosită e suicidară. Să nu ignorăm, deci, consecinţele.

Nu că aş vrea să dau cuiva dovezi de cultura mea în istoria elocinţei, dar ni se pare că e instructiv, pentru că e actual, cel puţin în parte, conţinutul Dialogului despre oratori lăsat de Tacitus. Disputa pleacă de la păreri împărţite despre preeminenţa, ca eficienţă, a oratoriei în faţa poeziei. Cea dintâi ar însemna acţiune, iar cea de a doua contemplaţie. Ce e de preferat? Răspunsul ultim nu e dat, după ce fiecare îşi apără poziţia având în vedere, nuanţat, finalitatea. Asta însemnând: foloasele (utilitas), satisfacţia (voluptas), celebritatea (fama), gloria (laus) de orator sau poet consacrat. întorcându-ne la cauzele decăderii oratoriei, punct de plecare al acestui Dialog, ele sunt incriminate a fi rezultatul constrângerilor din perioada imperială şi pierderii libertăţilor din vremea republicii. Analitic - şi aici e interesul nostru - sunt luate în consideraţie, pe rând: lipsa libertăţii politice, pasivitatea tineretului, neglijenţa părinţilor, incompetenţa sau indiferenţa dascălilor, absenţa emulaţiei din lipsă de modele, uitarea bunelor moravuri (s.n.). Tot atâtea locuri comune.

Chiar dacă putem vorbi astăzi de o nouă retorică, dată fiind mobilitatea ei, cerută de schimbarea idealurilor fiecărei epoci, inclusiv a noastră, cauzele degenerescenţei par să fie aceleaşi, unele cu precădere. Rămâne de văzut care. Poate şcoala.

Ştim sigur că, la nivelul parlamentar, cuvântul nu mai seduce, ci insultă, nu argumentează, ci împroaşcă, nu convinge, ci irită, nu stârneşte aplauze, ci tropăituri. îşi merită sau nu ,oratorul", auditoriul reacţionează adecvat. Vorbitorul însă nu mai posedă tehnica atragerii auditoriului. El comite inabilitatea de a se situa, suficient, deasupra tuturor. Nimeni nu mai practică astăzi afectarea modestiei, o formă de captare prin situarea sub nivelul ascultătorilor, nici nu-şi mai pune nădejdea succesului în discernământul auditoriului, cum o făceau Demostene, Cicero, Quintilian sau Augustin. Iertată să ne fie invocarea acestor nume, de vreme ce ,noua retorică" nu mai are nici un raport cu argumentarea şi persuasiunea.

Este şi receptarea un barometru, atât al calităţii discursului, cât şi al libertăţii opţiunii receptorilor, când libertatea e autentică şi nu lozincă goală. Lipsiţi de acest privilegiu, auditorii din adunarea politică imaginată de Cantemir (Istoria ieroglifică), hipnotizaţi de tirania absolută, ,frumos crăngăitul Corbului lăudară şi cu multe linguşituri şi colachii învăţătura-i şi înţelepciunea-i peste nouri ridicară (că mai toţi supuşii de frică obişnuiţi sunt, nu ceea ce adevărul, ci ceea ce stăpânul pofteşte, aceea să laude şi să fericească)." Onomatopeea ironizează calitatea, iar paranteza atrage atenţia supra paradigmei, nu alta decât figura auditoriului sub teroare, perfect valabilă în gulagul comunist şi sub orice tiranie, mai veche sau mai nouă. Suntem în atmosfera oricărui congres comunist, realitate şi nu trucaj literar. Despotismul dispare, el îşi schimbă numele, timpul şi, eventual, locul. Ar trebui să avem între literaţi un nou Cantemir în stare să ironizeze cu elcovenţă retorica desfigurată de incultură.

Mai există şi o altă faţă a lucrurilor. Retorica se practică şi astăzi, numai că ea se insinuează în viaţa noastră prin alte mijloace decât cele verbale. Formele noi de influenţare audio-vizuale au un ,discurs" destul de unitar, dar contribuie ele la construirea pozitivă a fiinţei gânditoare, cea care le-a creat? Ce se inculcă sistematic în formarea omului care se confruntă mai mult cu imagini publicitare? spre ce este el manipulat să se orietenze şi în interesul cui? pentru că seducţia e certă. înainte ca lumea să-şi iasă cu totul din ţâţâni, trebuie reabilitată puterea cuvântului. Oamenii să comunice prin acest mijloc ce le-a fost dat numai lor. A vorbi coerent divulgă şi o disciplină a gândirii, valoarea primejduită, dacă nu chiar pierdută. Deşi specializarea strictă a dus la despărţirea retoricii politice de cea judiciară, de cea a ştiinţelor şi de oratoria sacră, nevoia de a se studia organizat valorile generale ale elocinţei, măcar în facultăţi, dacă nu şi în licee, se resimte din ce în ce mai acut. Ruinarea comunicării verbale la care asistăm, excesiv manipulaţi de imagine, ne obligă să nu rămânem datori faţă de generaţiile în formare, ameţite de retorica vizualului şi de semnele materiale ale bunei stări. Necunoscutele consecinţe ale acestei ecuaţii par foarte periculoase pentru însăşi inteligenţa umană, ameninţată şi ea să-şi uite menirea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara