Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Neodadaismul contemporan de Liana Tugearu

Revizitarea şi reinterpretarea unor curente şi direcţii artistice din primele decenii ale secolului XX a devenit o op- ţiune curentă în arta coregrafică actuală, care-şi însuşeşte astfel una dintre caracteristicile postmodernismului.

Astfel, redescoperirea dansurilor Lizichii Codreanu, din anii ’20 ai secolului trecut - redescoperire datorată fotografiilor pe care i le-a făcut Constantin Brâncuşi în 1922, în atelierul său, cât şi cărţii Doinei Lemny care a evocat pe larg participarea Lizichii la viaţa culturală a avangardei epocii – nu s-a mărginit la o simplă evocare, ci, în trei momente succesive, evocarea a fost înlocuită cu crearea unor compoziţii coregrafice, inspirate de mişcările Lizichii Codreanu şi de costumele pe care le-a creat pentru ea Brâncuşi. Mai întâi, în 1995, Vava Ştefănescu a dansat lângă Poarta sărutului de la Târgu- Jiu într-un film făcut de Cornel Mihalache şi într-un costum croit după fotografiile respective, iar mai târziu, în 2015, la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, elevele Liceului de Coregrafie „Floria Capsali” au interpretat o piesă coregrafică inspirată de mişcările aceleiaşi Lizica Codreanu, piesă concepută de profesoarele lor Doina Georgescu şi Simona Paraschivu şi dansată în costume pornite de la aceleaşi fotografii, ingenios concepute de Cristian Marin. În fine, de curând, în expoziţia Egal.Artă şi feminism în România modernă, de la Muzeul Naţional de Artă al României, aceleaşi eleve au dansat în aceste costume, printre cele cinci sculpturi ale Irinei Codreanu, sora Lizichii, prezente în expoziţie. Deci nu a fost vorba de o pioasă aducere aminte, ci de o recreare a spiritului dansului de atunci, în viziuni contemporane.

Tot astfel, a procedat anul trecut şi Răzvan Mazilu în Mon Cabaret Noir, de la sala teatrelli, evocând „voluptăţile germane” tot din anii ’20, în propria sa viziune şi interpretare.

Şi, de curând, la Sala Studio a Teatrului Naţional „Ion Luca Caragiale”, Gigi Căciuleanu a creat un încântător spectacol, în spirit dadaist, în bună parte după texte de Tristan Tzara. Pe lângă evocarea mişcării dadaiste, care împlineşte 100 de ani de la naşterea ei pe plan universal, prima calitate a spectacolului este aceea că, în atmosfera de încrâncenări , aparent fără sfârşit, în care trăim, spectacolul ne descreţeşte frunţile, ne invită să ne copilărim, să reînvăţăm ce este joaca, cu cuvintele, cu silabele, sau chiar cu o singură literă, dar şi cu mişcările desperecheate, sau mereu repetate, sau preluate de la un personaj la altul. Iar personajele spectacolului conceput de Gigi Căciuleanu l’Om Dada sunt dansatorul şi coregraful Gigi Căciuleanu şi actorul tot mai mult dansator Lari Georgescu. Joaca începe încă din titlul spectacolului, parcă în limba franceză, dar de fapt în română şi continuă cu recomandarea Cum se face un poem dadaist, din cuvintele dintr-un ziar şi o foarfecă, rezultatul făcând din oricine un scriitor de o originalitate nesfârşită şi o sensibilitate fermecătoare. Ciudăţenia este că unele texte, aşa cum sunt ele cu „limbajul sfărâmat”, au totuşi poezie, iar de umor nu mai vorbim, el fiind abundent. Dar cei doi interpreţi, personalităţi distincte, au şi abordări distincte ale jocului. Lari Georgescu preia orice text şi orice mişcare cu toată seriozitatea şi toată precizia, mişcarea lui apropiindu-se uneori de dificultăţi acrobatice, în timp ce Gigi Căciuleanu, destins şi zâmbitor, pluteşte uneori cu lungile sale braţe larg deschise, prin tot spaţiul scenic, fără oprelişti. De fapt, stilul spectacolului îi vine mănuşă, căci, chiar fără să declare faptul ca atare, fragmentarismul spectacolelor sale a fost adesea dadaist. Dar, ca şi în cazul exemplelor date mai sus, de piese noi în spiritul altor epoci, şi în acest caz este vorba de un dadaism à la Gigi Căciuleanu, ca şi în cazul minunatului său spectacol după Caragiale, văzut însă tot à la Gigi Căciuleanu. Textele în limba română, dublate uneori şi în franceză, mai alunecă uneori şi spre limba germană, evocând metaforic pelerinajele lui Tristan Tzara prin ţă- rile acestor limbi. Iar cuvintele sale „Nimic nu mi se pare mai aproximativ decât fiinţa umană” au o rezonanţă cât se poate de contemporană.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara