Numărul curent: 47

Lecturi la zi:
Nenea Iancu & sons de Tudorel Urian

Fie în prezenţa spiritului critic, fie în absenţa acestuia, circumscriind cultura şi civilizaţia românească, ajungem inevitabil, în virtutea unei tradiţii perimate, dar încă atît de persistente, să-l contrapunem pe Eminescu lui Caragiale şi invers”, scrie Ion Vartic în volumul Clanul Caragiale. Încă din vremea sa Caragiale a fost perceput de unii, în opoziţie cu Eminescu, drept versantul de superficialitate, neseriozitate, conjunctural, ludic, pitoresc balcanic, băşcălie şi grosolănie duse uneori pînă în preajma trivialităţii, al literaturii române. Pentru generaţii întregi de români puri şi duri, Caragiale a fost alogenul, berarul cu veleităţi de scriitor al cărui spirit histrionic putea trece drept talent şi  al cărui haz grobian ţinea loc de cultură. Spiritul liber şi zeflemeaua lui Caragiale au deranjat în egală măsură extremismele de dreapta şi de stînga (de care zbuciumata istorie a secolului XX românesc nu a dus lipsă) şi au  produs fobii printre cei care, fără să glumească, îşi imaginau că România ar putea avea un destin cultural ca al Franţei. Caragiale a fost însă productiv cultural chiar şi prin animozităţile pe care le-a declanşat.  Dovada,  un filozof precum Constantin Noica a ajuns, la un moment dat, să recunoască (în Jurnalul de la Păltiniş) că atunci „cînd  m-am aplecat asupra românescului am făcut-o, cred, exasperat de zeflemeaua lui Caragiale”.
            
Percepţia lui Caragiale în cultura română nu s-a schimbat fundamental nici după „Anul Caragiale”, în pofida numeroaselor manifestări publice, a articolelor şi cărţilor publicate cu prilejul marcării a 150 de ani de la naşterea clasicului. I.L Caragiale a rămas clasicul român cel mai citat şi mai cunoscut la nivelul societăţii româneşti (fiecare dintre noi are în minte chipurile lui Birlic, Giugaru, Beligan, Marcel Anghelescu, Victor Rebengiuc, Octavian Cotescu şi replicile celebre din dramatizările şi ecranizările pieselor şi momentelor), dar al cărui nume este privit cu ostilitate, dispreţ sau, în cel mai fericit caz, condescendenţă, în anumite cercuri (pretins) elitiste ori doar intens politizate.
           
Prin studiile cuprinse în volumul Clanul Caragiale, profesorul clujean Ion Vartic încearcă să arunce o privire lucidă, netributară ideilor de-a gata şi prejudecăţilor istorice asupra operei celui mai nedreptăţit (de unii exegeţi sau doar formatori de opinie) dintre marii noştri clasici. Mai mult decît atît, spiritul său justiţiar îl transformă adesea într-un avocat al lui Caragiale împotriva detractorilor săi mai vechi sau mai noi. Scrise în mare parte în anii ’80 (cînd ubuescul naţionalism-comunismul promovat de Nicolae Ceauşescu ajunsese la apogeu, iar O scrisoare pierdută aproape că fusese pusă la index), studiile lui Ion Vartic au meritul de a revela un alt Caragiale, posesorul unei culturi impresionante (deşi – sau, poate, tocmai pentru că – era autodidact), cu lecturi temeinice de filozofie şi literatură universală. Analizat de Ion Vartic, scrisul lui Caragiale dobîndeşte o surprinzătoare consistenţă, iar tehnicile narative ale clasicului se caraterizează printr-o modernitate sensibil peste toate canoanele epocii. Profesorul clujean demonstrează că nimic din scrisul caragialian nu este întîmplător şi că inclusiv un volum compozit precum Momente este alcătuit după reguli stricte. Logica internă a volumului nu a fost înţeleasă de editorii ulteriori care şi-au permis să elimine din volum anumite texte sau să schimbe ordinea stabilită de autor pentru cele păstrate. Scrie Ion Vartic: „O privire, cît ar fi ea de rapidă, aruncată asupra sumarului e întru totul revelatoare: Momentele constituie un volum gîndit şi construit de Caragiale conform tehnicii muzicale, în care cîte o temă anunţată şi fixată de către o schiţă se dezvoltă în diverse variaţiuni prin intermediul schiţelor subsecvente” (p. 91). Nici măcar titlul volumului Momente nu este întîmplător. El este rezultatul unei lungi căutări şi se bazează pe o anumită ambiguitate, cuvîntul desemnînd o secvenţă temporală (clipă, ceas, minut, secundă), dar şi o „situaţie de viaţă, circumstanţă, împrejurare”. Or, momentele lui Caragiale sînt în egală măsură reprezentative pentru ambele sensuri ale termenului. Ilustrează simultan instantanee semnificative pentru România anului 1900, dar şi situaţii de viaţă, circumstanţe general valabile atemporale (fapt ce explică în bună măsură succesul lor indiferent de epocă). Mai interesant însă decît aspectele formale de construcţie a volumului este, fără îndoială, conţinutul propriu-zis al momentelor (fireşte demonstraţia este valabilă şi pentru dramaturgia lui Caragiale). Ion Vartic probează convingător că, în opera lui Caragiale, dincolo de „marea trăncăneală” se ascund trimiteri la marea filozofie, citate din scriitori ai epocii sau parodierea stilului acestora (ceea ce astăzi numim intertextualitate), trimiteri livreşti de provenienţă antică. Jocurile intertextuale abundă la tot pasul în Momente, dar şi în comedii (nu degeaba I.L. Caragiale este unul dintre patronii spirituali ai generaţiei optzeci) şi, chiar dacă astăzi ele nu mai pot fi desluşite decît de erudiţi, cu siguranţă, în epocă au făcut deliciul cititorilor. Asupra acestui aspect atrage atenţia şi profesorul clujean: „cine îşi mai dă seama astăzi, de pildă, că în volutele isterice ale discursului amoros al Miţei Baston s-a încrustrat şi un celebru vers de odinioară al lui C.A. Rosetti („M-ai uitat pe mine,  le-ai uitat pe toate”)? Sau cine în afară de Ştefan Cazimir mai ştie că venturianul «angel radios» îi aparţine, de fapt, lui    C. D. Aricescu? Alteori, însă, însăşi metamorfoza grotescă a contextului e cea care şterge cifrul, aşa că nu ne mai trece prin minte ideea că Farfuridi, în imbecilitatea lui, cînd declară că «iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători», nu face, erudit cum e, decît să-l citeze pe Plutarh” (p. 118). Iar exemplele pot continua la nesfîrşit.
           
O consistentă secţiune a volumului este dedicată modului în care opera lui I.L. Caragiale a fost receptată în ţară şi pe plan internaţional. Minimalizat în ţară ca om şi ca scriitor, plagiat fără ruşine la Paris, Caragiale a fost în epoca sa un autor evaluat mult sub valoarea reală a operei sale. De aici dezgustul din ultimii săi ani de viaţă şi dorinţa de a migra spre Mitteleuropa. După ce a cochetat o vreme cu ideea de a se muta la Cluj (la vremea respectivă oraşul transilvan făcea parte din Imperiul Austro-Ungar), Caragiale se stabileşte la Berlin, unde moare în anul 1912.
           
Clanul Caragiale nu înseamnă însă doar I.L. Caragiale. Or, exceptîndu-l pe excentricul dandy, dar foarte valorosul scriitor, Mateiu Caragiale, puţine lucruri se (mai) ştiu astăzi despre familia scriitorului. Pare aproape neverosimil faptul că fiica scriitorului Ecaterina I. Caragiale (Tuşki) a trăit pînă în ultimii ani ai regimului comunist (a murit în aprilie 1987), în vreme ce mama sa, Alexandrina (soţia lui I.L. Caragiale, contemporană cu Eminescu!), a apucat şi ea să vadă moartea lui Stalin (s-a stins în anul 1954). Într-o confesiune tîrzie Tuşki dezvăluie relaţia copiilor cu ilustrul lor tată. În calitate de tată, I.L. Caragiale nu mai are nimic în comun cu simpaticul nenea Iancu. Deşi îşi iubeşte, fără îndoială, copiii, Caragiale se poartă cu ei mai degrabă distant. Este obsedat de ideea că aceştia s-ar putea îmbolnăvi şi de aceea îi ţinea permanent în casă. Fiica scriitorului îşi aminteşte că în primii ani Caragiale nu îi lăsa nici măcar să meargă la şcoală, preferînd să le aducă profesori particulari. Ajunsă septuagenară, Tuşki poartă încă trauma terorii paterne. Într-un interviu din anul 1968, citat de Ion Vartic, se confesează „Pentru mine el era Atotputernicul… şi acum cînd îmi amintesc de tata, simt fiorii de teamă şi respect din vremea copilăriei” (p. 245).
           
Celălalt fiu al lui I.L. Caragiale, sensibilul şi bolnăviciosul Luca Ion (Luki) a rămas o mare promisiune literară neîmplinită (era poet şi eseist, în el întrezărea clasicul pe urmaşul său literar), fiind răpus de o gripă transformată în pneumonie în anul 1921, la vîrsta de 28 de ani.
           
Pentru cineva care nu a urmărit consecvent tot ce s-a scris în ultimii ani despre viaţa şi opera lui Caragiale (mai cu seamă în „Anul Caragiale”) este greu de spus dacă aceste studii (majoritatea scrise în anii ’80) aduc foarte multe lucruri noi la nivelul informaţiei. Înclin să cred mai degrabă că nu. De altfel majoritatea informaţiilor care stau la baza analizelor profesorului clujean provin din cărţi memorialistice şi studii ale altor exegeţi sau din articole de presă, nu din eventuala studiere a arhivelor. Meritul cărţii Clanul Caragiale stă în altă parte. Cu inteligenţa şi acribia care îl caracterizează, profesorul Ion Vartic oferă o perspectivă coerentă şi verosimilă asupra operei şi vieţii (de familie) ale lui I.L. Caragiale, în răspăr cu locurile comune care au marcat (mutilat?) imaginea în posteritate a scriitorului. Un Caragiale filozof şi adept al intertextualităţii, care face în permanenţă cu ochiul cititorului cultivat (postmodern avant la lettre),  mult mai profund şi mai actual decît imaginea clasicizată a flecarului moftangiu care-şi pierde vremea cu muşterii şi-şi scrie schiţele pe un colţ de masă de la berărie, între două halbe.
           
Clanul Caragiale este o carte care trebuie citită  de cei care-l iubesc, dar şi de cei care-l urăsc pe Caragiale. Ea demonstrează cu succes că sintagma „actualitatea clasicilor” nu e complet demonetizată. Cel puţin deocamdată.

Ion Vartic, Clanul Caragiale, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2002, 276 pag.