Numărul curent: 41

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Neliniştea din jurul eseului de Roxana Racaru


Specia cea mai controversată a prozei, eseul a constituit subiectul multor studii de estetică (în care se încerca o definire a eseismului ca mod de a citi lumea) şi mai ales de teorie literară (eseul văzut în raport cu genurile literare, stabilirea caracteristicilor formale sau de atitudine specifice). Gen prin excelenţă hibrid, literar şi non-literar deopotrivă, refuzînd orice încercare de fixare, eseul, ne arată Alina Pamfil, este o "formă a neliniştii".
Studiul, erudit fără ostentaţie, trece în revistă principalele teorii şi idei vehiculate în legătură cu definirea eseului, dar pornind de la sugestiile oferite de analiza unor texte aparţinînd unor autori diverşi (Alexandru Odobescu, Paul Valéry, Peter Handke, Virginia Woolf, Octavian Paler, Henry Fielding, Günter Grass, Michel Tournier), fiecare aducînd un parcurs inedit în cîmpul de înţelegere al temei: eseul ca "dialog nesfîrşit", "cutreier printr-un cerc de uimire", "coexistenţă a diverselor", "interogare a stereotipurilor", "punere în cumpănă", "antifrază continuă", "variaţiuni şi paradoxuri", "interpretare delirantă".
Acest prim capitol, Lectura eseurilor, cuprinde şi, după cum ne avertizează autoarea, inadecvările şi automatismele de lectură "prin care trecem, vicios, discontinuitatea în continuitate şi convertim incertitudinile la certitudini". "Eseul poate fi văzut ca expresie a unui refugiu în afara convenţiilor culturii; ca semn al renunţării la artificiile obositoare ale formulelor generice, la orgoliile gîndirii sistematice şi la poza neutralităţii; ca opţiune pentru un dialog solitar şi nemediat cu un obiect cuprins în lumina autentică a de-la-sine-înţelesurilor subiective şi a neînţelesurilor; ca alegere a relativului şi informalului; ca asumare integrală a condiţiei păgîne, pre-culturale sau post-culturale, a comprehensiunii şi scrierii".
Analizînd studiile dedicate eseului, Alina Pamfil le împarte în cele care situează discuţia în spaţiul sistemului (al abaterilor de la sistematic, în Valenţele discursului asistematic) şi cele care o aşează în zona genurilor literare (al încadrărilor, trădărilor şi cuprinderilor incomplete, în marginile genurilor, Valenţele discursului ageneric).
în încercarea de a-i găsi invariantele, Georg von Lukács, Theodor W. Adorno, Wolfgang Müller-Funk, dar şi alţii, postulează eseismul ca mod de gîndire. La Georg von Lukács apetenţa pentru detaliu, subiectiv şi iluzoriu a eseului este explicată prin raportarea eseistului la un deja-format, odată-existent şi prin mecanismele gîndirii presistematice, din care se salvează evoluînd în atmosfera ideii. Adorno o explică prin încercarea refacerii legăturii dintre natură şi cultură, recuperarea conţinutului metafizic pierdut, prin cuprinderea mediatului în imediatul său şi postularea imediatului ca mediat: "legat de ceea ce este deja fixat şi, în mod declarat, dedus, legat de artefact, eseul preţuieşte natura, confirmînd că ea, pentru fiinţa umană, nu mai există". Müller-Funk raportează eseul la particularitatea perioadelor de criză, cînd experienţa devine categorie radicală a comprehensiunii moderne a lumii, iar eseismul una din formele prin care experienţa eului şi a lumii ajung subiecte de reflecţie: "tacticii eseiştilor îi aparţine "ca şi cum-ul", pendularea între nemediere şi rafinament, între plăcere şi durere. El şeseismulţ nu reprezintă gîndirea naiv, ca proces, dar lasă gîndirea să devină vizibilă în procesualitatea sa, ca factor perturbator integral al existenţei, fără să dezavueze polemic gîndirea şi nivelul de raţionalitate la care s-a ajuns prin ea".
în spaţiul genurilor literare, eseul a fost integrat triadei clasice, ca parte a genului liric (la Hildegard Träger, care îl apropie de poemul în proză insistînd mai ales pe inserţiile lui lirice), sau a celui epic (la Claire de Obaldia, care îl situează în avanscena discursului romanesc). A fost considerat rezultat al hibridizării celor trei genuri, la Hugo Friedrich sau Max Bense, sau formă a unui al patrulea gen (numit "didactic" la Sengle, "artistic" la Wolfgang Ruttkowski, şi "eseistic" la John A. McCarthy) ş.a.m.d.
în faţa unor încadrări şi delimitări atît de diverse, Alina Pamfil caută plusurile şi minusurile fiecărei abordări, stabilind un corpus de trăsături privilegiate ale eseului, cărora le urmăreşte metamorfoza în fiecare studiu analizat: dimensiunea prioritar sintagmatică ("demersul eseistic este în primul rînd desfăşurare a unei căutări, parcurgere a unui proces"), dar şi prezenţa dimensiunii paradigmatice ("eseul ridică şi el serii de semne în picioare, dar axele echivalenţelor îi sînt programatic imperfecte, incomplete"), sistematica jocului digresiunilor, valorificarea golurilor, a echivocului, a nesemnificativului. Absenţa unui centru al textului, dar şi existenţa unui principiu de coerenţă dat de procesul de reflecţie, care impune o limită cvasi-autonomiei părţilor. Asumarea subiectivităţii şi a demersurilor care nu duc la clarificarea temei eseului (într-un text în care nu adevărul aflat contează, ci drumul spre el), o înţelegere care nu problematizează numai obiectul meditaţiei, ca în cazul studiului, ci şi privirea interpretativă şi interpretarea însăşi. în sfîrşit, nu este uitat dialogismul textului (atît ca prezenţă efectivă sau presupusă a unui interlocutor, ca text dialogal, cît şi ca intertextualitate, text dialogic).
Tocmai pentru că nu încearcă impunerea unei forme speciei care a ales libertatea tuturor formelor, cartea prezentată aici este un ghid al complexităţii eseului, al neliniştii lui. Avertismentul autoarei în Cuvînt înainte ni se pare cea mai nimerită invitaţie la lectură: "despre aceste cărţi şeseurileţ, despre zona de nelinişte pe care o deschid şi despre întregurile înspre care arată va fi vorba aici, dar şi despre modurile în care ambiguitatea, dinamica şi deschiderea lor nu pot fi spuse teoretic pînă la capăt. Ele pot fi aproximate în tuşe succesive, nesigure şi uneori complicate, pentru că aproximativă, nesigură şi complicată este condiţia firescului în literatură".


Alina Pamfil, Eseul o formă a neliniştii, Editura Dacia, Colecţia Discobolul, Cluj-Napoca, 2000, 226 p., f.p.