Numărul curent: 16

Documente:
Negoiţescu ameninţat cu evacuarea de Ştefăniţă Regman

APEL

ION NEGOITESCU, scriitor român, face apel la colegii lui să vină în ziua de 8 Septembrie a.c. la locuinţa sa, la orele 7 dimineaţa, în Calea Victoriei nr. 2, etaj I, ap. 66, pentru a-l apăra de evacuarea forţată şi inegală /ilegală, n.n./ din locuinţa pe care o deţine, acordată fiindu-i de către Partidul Comunist Român prin tovarăşul secretar Marin Rădoi şi de către Uniunea Scriitorilor prin tov. Vice-preşedinte Laurenţiu Fulga.
întrucât ION NEGOITESCU nu are alt mijloc de a se apăra, este nevoit să recurgă la acest mijloc extrem.

Către Biroul Uniunii Scriitorilor din R.S.R.

Subsemnatul Ion Negoiţescu, membru al Uniunii Scriitorilor din R.S.R., ţin să aduc la cunoştinţa Biroului Uniunii următoarele:
Având în vedere faptul că ani de zile, lipsit fiind de o locuinţă proprie, am locuit în camere mobilate şi la hotel, şi având în vedere cererea mea de a mi se rezolva această situaţie, am fost anunţat la sfârşitul lunii ianuarie 1969, de către tov. Laurenţiu Fulga, vicepreşedinte al Uniunii, să mă prezint la tov. Marin Rădoi, secretar al Comitetului municipal de Partid Bucureşti, în legătură cu problema care mă interesa. Tovarăşul secretar Marin Rădoi mi-a comunicat că s-a găsit o locuinţă pentru mine, o dublă garsonieră din Calea Victoriei nr. 2, deţinută până atunci de scriitorul Radu Popescu, ce se muta tocmai în altă parte. Eliberându-mi-se deci repartiţie pe această locuinţă, de către Directorul Spaţiului locativ pe Capitală, tov. Tocariu, m-am instalat în locuinţa ce mi-a fost atribuită. Am început să amenajez această locuinţă, zugrăvind pereţii, vopsind uşile şi ferestrele, reparând baia şi mobilând-o conform cu cerinţele spaţiului ce-l aveam la dispoziţie. întrucât posed un număr foarte mare de cărţi (câteva mii), legate de profilul activităţii mele de critic literar, am instalat în această locuinţă o încăpătoare bibliotecă special construită şi fixată în perete. Totul m-a costat, pe lângă timpul şi alergăturile de rigoare în asemenea împrejurări, însoţite de enervări şi oboseală psihică, mai multe zeci de mii de lei. Banii necesari mi-au fost puşi la dispoziţie de către Fondul literar, sub formă de împrumuturi.
La câtăva vreme după ce m-am mutat în această locuinţă şi am început amenajările necesare, mi-au fost trimise citaţii din partea Tribunalului, din care reieşea că sunt dat în judecată pentru că ocup ilegal respectiva locuinţă. M-am prezentat de îndată, cu aceste citaţii, la tov. Secretar Marin Rădoi, care mi-a spus să nu am nici o grijă, întrucât, deşi era adevărat că altcineva avea un bon de repartiţie pentru aceeaşi locuinţă, eliberat anterior bonului meu, eu voi rămâne definitiv într-însa şi deci pot să-mi continui liniştit amenajările. Tov. Secretar Marin Rădoi mi-a mai spus să nu ţin cont de citaţiile primite, să nu mă prezint la Tribunal. După câteva luni mi s-a trimis o hotărâre judecătorească prin care mi se anula ordinul de repartiţie, ca ilegal, şi se dispunea evacuarea mea din locuinţa ce o deţineam şi unde încheiasem şi contractul de închiriere. M-am dus de îndată, cu această hotărâre, la tovarăşul secretar Marin Rădoi, care mi-a spus că "viaţa e o luptă" şi m-a îndrumat să discut problema cu Preşedintele Tribunalului Bucureşti. Conformându-mă, am fost în audienţă la Preşedintele Tribunalului, care mi-a spus că am fost condamnat din cauză că nu m-am prezentat în instanţă, şi ca atare m-a sfătuit să fac recurs, asigurându-mă că voi avea câştig de cauză. Mi-am angajat deci un avocat, care mi-a susţinut recursul. Totuşi, în ciuda apărării şi actelor depuse la dosar, mi s-a respins recursul, rămânând valabilă condamnarea mea şi dispoziţia de a fi evacuat din locuinţă.
întrucât această locuinţă mi-a fost acordată prin Uniunea Scriitorilor şi prin Comitetul de Partid al Municipiului Bucureşti, întrucât la data mutării mele eu nu am fost încunoştinţat de faptul că mai există un ordin de repartiţie anterior mie pentru aceeaşi locuinţă, şi întrucât am fost mereu asigurat de forurile superioare că pot face toate amenajările necesare în linişte, mă consider degajat de orice răspundere pentru cele întâmplate. Desigur, alergăturile după acte şi pe sălile Tribunalului, ca şi procesul însuşi, au însemnat pentru mine o gravă sursă de epuizare nervoasă, fără a mai pune la socoteală cheltuielile legate de proces.
întrucât deci nu am nici o vină şi deoarece am ajuns la limita încercărilor nervoase la care sunt supus prin împrejurările de mai sus, mă văd obligat să anunţ Biroul Uniunii că personal nu mai am energia necesară de a continua "lupta cu viaţa" în justiţie. Refuz de a părăsi de bună voie această locuinţă, iar când se va aplica forţa pentru evacuarea mea, voi refuza de a asista la evacuare şi de a mă ocupa de soarta cărţilor şi bunurilor mele. Mă voi declara, ca scriitor, în stare de grevă.
Cred că cele relatate mai sus pun în lumină penibila situaţie în care mă aflu, în calitatea mea de scriitor român. Poate e inutil să adaug că, în decursul tuturor acestor încercări, făcând un efort extraordinar, am continuat neîntrerupt activitatea mea literară: am publicat zeci de studii şi articole, poezii, proză, am colaborat la radio şi televiziune, am pus la punct şi predat la tipar patru volume, dintre care unul a apărut de câteva zile, iar celelalte se află în tipografie.

Profit de această neplăcută împrejurare, spre a menţiona alte nedreptăţi care afectează profund rezistenţa mea morală.
Sunt angajat în redacţia revistei Viaţa Românească cu o jumătate de normă de redactor şef-adjunct. Dar, cu toate că am o activitate de critic literar de peste un sfert de veac şi am publicat în ultimii patru ani trei cărţi care s-au bucurat de un mare succes (Scriitori moderni, Poezia lui Eminescu şi vastul studiu introductiv la o ediţie Lovinescu - ultimele două fiind premiate), nu mi se recunoaşte calitatea oficială de redactor şef-adjunct.
Pe de altă parte, vreau să vă aduc la cunoştinţă că, invitat fiind în Franţa de către scriitorul Jacques Borel, laureat al premiului Goncourt, care s-a oferit să-mi pună la dispoziţie mijloacele de subsistenţă pe tot timpul şederii mele în Franţa, mi s-a refuzat paşaportul. Caut motivul acestui refuz şi mi-e imposibil să-l găsesc. într-adevăr, în decursul anului 1968 am întreprins, cu recomandarea Uniunii Scriitorilor, o lungă călătorie în ţările occidentale, pe cont propriu. Cu acest prilej m-am străduit să aduc servicii regimului nostru socialist, prin conferinţele pe care le-am ţinut la diferite posturi de radio şi universităţi. Călătoria mea s-a efectuat în limitele concediului fără plată ce mi-a fost acordat de Uniunea Scriitorilor (cu prelungirile legale de rigoare, cerute în scris de mine). Pe timpul absenţei din ţară s-a creat în jurul numelui meu o atmosferă nefavorabilă, acuzat fiind că aş fi "transfug", "trădător", "fascist" etc. Am protestat, de îndată, pe lângă ataşatul cultural al României la Paris, Teofil Bălaj, şi am trimis de asemeni o scrisoare de protest secretarului de atunci al Uniuni, Ioanichie Olteanu, cerându-i să transmită scrisoarea mea forurilor superioare de Partid. Materialele literare trimise de mine, din străinătate, atunci, diferitelor reviste, nu au fost publicate (au apărut abia după întoarcerea mea în ţară).
De la Paris am adus un act prin care fiica lui E. Lovinescu renunţă la drepturile de autor ce-i revin de pe urma publicării operelor părintelui său, în favoarea creării unui premiu literar care să poarte numele lui E. Lovinescu şi care să se acorde în fiecare an unui tânăr scriitor, de către un comitet format din critici: Matei Călinescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Ileana Vrancea, Mihai Ungheanu, Virgil Nemoianu şi subsemnatul. Fiica lui E. Lovinescu mi-a cerut să predau acest act tovarăşului Paul Niculescu-Mizil. îndată după întoarcerea mea în ţară (noiembrie 1968), am anunţat de aceasta pe tovarăşii Stroia şi Dumitru Ghişe, dar nici pînă azi nu mi s-a dat prilejul să predau actul menţionat.
în ce priveşte atmosfera politică nefavorabilă ce s-a creat în jurul numelui meu, mi se pare curios că cei ce o întreţin nu vor să ţină seamă de faptul că, în anul 1943, subsemnatul am fost autorul Manifestului Cercului literar din Sibiu, manifest prin care se protesta împotriva ideologiei fasciste. Caracterul anti-fascit al Manifestului a fost în repetate rînduri recunoscut în presa noastră actuală (la data publicării lui, subsemnatul am fost etichetat în diverse publicaţii drept "comunist", "bolşevic", "trădător al războiului sfînt", "vîndut evreilor" etc.), iar în ultima vreme, în monografia sa dedicată lui E. Lovinescu, Ileana Vrancea se ocupă în mod special de caracterul antifascist al acestui manifest, redactat de mine. Mai pot consemna apoi împrejurarea că, după Eliberare, începând din ianuarie 1945, subsemnatul am condus Revista Cercului literar, una din cele mai însemnate reviste literare cu caracter democratic, din acea vreme (figurează la loc de cinste, ca atare, în lucrarea bibliografică Presa literară românească, publicată în 1968 de I. Hangiu).
Este adevărat că, mai apoi, am refuzat să activez în cadrele "realismului socialist", iar în anul 1958 am fost "demascat" în Scânteia pentru faptul de a fi calificat, în articolele mele din Viaţa românească, pe scriitorii "decadenţi" Lucian Blaga, Matei Caragiale şi Ion Pillat drept "maeştri ai cuvântului românesc în literatura dintre cele două războaie" (toate acele articole au apărut, ulterior, în volumul meu Scriitori moderni, E.P.L., 1966).1) în 1958, deci, am fost exclus din Uniunea Scriitorilor şi de asemeni din viaţa literară, nemaipermiţându-mi-se să-mi câştig existenţa nici măcar ca traducător. în anul 1961 am fost arestat, judecat şi condamnat la 5 ani închisoare, pentru "discuţii duşmănoase" în legătură cu literatura. Textul dactilografiat al lucrării mele Poezia lui Eminescu (tipărit în 1968 şi premiat în 1969) a fost considerat "corp delict", în procesul meu de atunci. Fiind condamnat cu menţiunea "confiscării averii", biblioteca mi-a fost preluată de Editura pentru literatură. La sfârşitul anului 1967, am înaintat o cerere către Comitetul pentru cultură şi artă, în care solicitam restituirea bibliotecii mele: nu mi s-a răspuns nici până astăzi la această cerere. Nu-i vorbă, din banii câştigaţi de pe urma activităţii literare din ultimii ani, am reuşit să-mi alcătuiesc o nouă bibliotecă, şi mai bogată decât cea confiscată: este biblioteca ameninţată acum a fi aruncată în stradă, odată cu evacuarea mea din locuinţa pe care o ocup pe baza sprijinului acordat de Uniunea Scriitorilor şi Comitetul Municipal de Partid. Sprijin care s-a transformat, în cele din urmă, pentru mine, într-un izvor de necazuri, nelinişte, epuizare nervoasă şi profundă demoralizare. Socotesc de altfel că evacuarea mea din locuinţa ce mi-a fost pusă la dispoziţie de Partid şi Uniune, va leza prestigiul Uniunii Scriitorilor. Iar hotărîrea mea de a mă opune şi de a declara grevă, după evacuare, este irevocabilă.
Ion Negoiţescu
Bucureşti, 27 decembrie 1969
_______________
1) Iată câteva "contribuţii" la "demascarea" orchestrată a lui I. Negoiţescu din 1958: "Partidul nostru dă posibilitatea oricărui intelectual care a avut o atitudine confuză sau chiar ostilă socialismului, să se manifeste în domeniul său de activitate, dar numaidacă şi-a revizuit poziţia şi prin toate actele sale dovedeşte că vrea să-şi ajute poporul în opera sa de construire a socialismului. Uniuneda Scriitorilor din R.P.R. nu va accepta în rîndurile sale oameni netalentaţi, sau care nu şi-au demonstrat suficient talentul, cu atît mai mult a unor elemente netalentate care manifestă atitudine ostilă faţă de regimul democrat-popular. Recenta şedinţă a comitetului a respins cererea şe vorba de primirile în Uniune, n.n.ţ istoricului Vîrtosu şi a filosofului Brucker ca necorespunzătoare activităţii noastre. Dar a respins, de asemenea, şi cererea tînărului critic Negoiţescu, pentru că acesta, deşi în trecut a avut o atitudine politică reacţionară, nu a luat astăzi - adică în ultimul deceniu - o atitudine justă prin scrisul său." (Paul Georgescu, "Principii", Gazeta literară, joi 5/6/1958);
"în vreme ce tradiţiile înaintate pe care le reprezintă în critica noastră literară C. Dobrogeanu-Gherea, G. Ibrăileanu şi alţii sînt - în mod profund nejust - foarte puţin studiate şi amintite, s-a ivit prin unele reviste încercări de a reabilita teoriile idealiste ale lui Maiorescu, Lovinescu şi ale altor critici burghezi.
Urmărind, de pildă, articolele semnate de I. Negoiţescu, se poate constata că el a desfăşurat o activitate sistematică şi făţişă de respingere a tezelor marxiste în problemele esteticii şi ale istoriei literare, de canonizare a criticii idealiste şi de proslăvire a literaturii decadente. Astfel, în articolul "Anna şi stilul academic" (Viaţa românească, nr. 9/1957) autorul face apologia lui Maiorescu şi a maiorescianismului, afirmînd printre altele în mod fals că mentorul "Convorbirilor literare", corifeul fostei şcoli idealiste şi estetizante din critica literară românească, "cerea literaturii mai multă substanţă, mai mult adevăr al vieţii". Sub aceeaşi semnătură întîlnim în Viaţa românească o recenzie la volumul de Scrieri alese ale lui Pompiliu Constantinescu, care cuprinde ditirambe şi mai deşănţate la adresa esteticii idealiste. Sub pretextul caracterizării umanismului lui Pompiliu Constantinescu, autorul recenziei foloseşte prilejul pentru a elogia, ca Ťvalori esenţialeť ale acestui Ťumanismť, Ťestetismul academicť al lui Titu Maiorescu, Ťalexandrinismul platonizant din întîia fază a lui Lovinescuť ş.a.m.d. Ce pot avea comun toate aceste Ťideiť cu realismul socialist, cu caracterul popular şi democratic al literaturii noastre noi? Citind asemenea articole ai impresia că autorul lor, cunoscut pentru vechea sa atitudine reacţionară, a fost cuprins de o ciudată amnezie şi şi-a închiupuit că istoria s-a întors cu vreo 14 ani înapoi.
O admiraţie fără rezerve pentru Ťmodernismť se face remarcată şi în recenzia la vol. Ostrovul meu de Ion Frunzetti (Viaţa românească nr. 2/1958). în evoluţia poetică a autorului recenzat, I. Negoiţescu caută stăruitor Ťfilonul blagianť, Ťfiltrele impuse de Ion Barbuť sau Ťvii reminiscenţe din Mateiu Caragialeť Perseverentul critic găseşte de altfel prilejul să elogieze poezia modernistă chiar şi atunci cînd scrie despre... Bolintineanu. într-adevăr în Caiete critice nr. 1, D. Bolintineanu e declarat precursorul lui Ion Pillat, Mateiu Caragiale şi Ion Barbu, care sînt proclamaţi nici mai mult, nici mai puţin decît...maeştri ai formei poetice din veacul nostruť (?!)". (Cronicar, "Pentru întărirea principialităţii marxist-leniniste în critica literară", Scînteia, 18 şi 19 iulie 1958);
"Articolul din Scînteia şv. citatul anterior, n.n.ţ arată că o activitate tot atît de sistematică şi făţişă de respingere a tezelor marxist-leniniste în critică şi în literatură şca cea a lui Al. Piru, n.n.ţ a desfăşurat şi I. Negoiţescu. Redacţiile publicaţiilor literare, editurile, criticii marxişti, au dat dovadă de o condamnabilă nepăsare şi îngăduinţă, lăsînd atîta timp să se tipărească şi să rămînă fără cuvenita denunţare astfel de paradă de ideologie burgheză. (Mihai Gafiţa, "Pentru principialitate marxist-leninistă în critica literară!", Gazeta literară 31/7/1958);
"Necesitatea făuririi unei efigii personale şi în critică a fost înţeleasă în afara viziunii estetice a criticului, în afara menirii lui de colaborfator la opera de îndrumare a artistului pe treptele realismului socialist şi de formare a publicului în gustul literaturii democratice, partinice. Interpretările false ale originalităţii au favorizat în artă, în poezie mai ales, pătrunderea tendinţelor moderniste, apolitice sau profund retrograde, tradiţionaliste şi a tentativelor de obscurizare a expresiei, iar în critică infiltrări ale obiectivismului liberalist unite tot cu un limbaj preţios, inaccesibil. Consecinţele s-au şi ivit, dăunătoare în primul rînd pentru cei ce au căutat cheia originalităţii acolo unde nu se mai găseşte de mult: poeţii rătăciţi au început să semene cu Lucian Blaga sau cu Ion Barbu, cel mai adesea cu descendenţii acestora, iar unii critici reproduc în mic chipul lui Eugen Lovinescu. Unde este atunci originalitatea rîvnită?" (Mihail Petroveanu, "Pentru realismul socialist", Gazeta literară, 4/9/1958);
"Fără o prealabilă analiză ştiinţifică şi principială, numele lui Ion Barbu şi Lucian Blaga au început să circule în articolele unor critici. Necitat, uneori chiar şi citat, Eugen Lovinescu îşi învie influenţa, vădit, în unele critici.
Cu tot dinadinsul unii critici, reapăruţi - după o rezervă îndelungată - au pus în circulaţie nume, opere şi idei străine nouă. E specialitatea unora ca I. Negoiţescu (vezi articolele din Viaţa românească şi Caiete critice)". (Savin Bratu, "împotriva oricăror infiltrări ale ideologiei burgheze în critica literară", Gazeta literară, 4/9/1958).