Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Negaţia diafană de Iulian Boldea

Aurel Pantea e o voce singulară şi exemplară a poeziei româneşti de azi. El se înscrie în orizontul tematic şi expresiv al postexpresionismului, prin miza plasată pe gravitate, tragic, anticalofilie, dar şi prin incursiunile în abisurile şi fantasmele fiziologicului. Aurel Pantea priveşte realul ca agresiune iminentă a materiei proliferante. Radicalismul de viziune, sensibilitatea perceptivă la ultragiul realităţii, imersiunea în abisurile fiinţei, sunt transcrise într-o expresie intransigentă, neutră, eliberată de veleităţi retorice ori de vertijul expresivităţii gratuite. Nevoia legitimării identitare e proiectată în oglinzile necruţătoare, aluvionare ale poemului, poetul dovedindu-se un vizionar al derizoriului, al damnării şi suferinţei. În poemele lui Pantea, revelaţia rănii şi extaza autocontemplării se intersectează cu privirea neconcesivă aruncată asupra lucrurilor. Lumea este, de altfel, intens vizualizată, pregnanţa reprezentărilor şi intensitatea frazării integrându-se într-un scenariu al excursului iniţiatic în bolgiile unei existenţe infernale, lipsită de şansa redempţiunii. Materialitatea sumbră a imaginilor, fluenţa aritmică a dicţiunii, fascinaţia depoetizantă a textelor traduc o autentică vocaţie a depoetizării, un dispreţ explicit şi implicit faţă de retorică şi calofile, o repudiere fermă a oricăror modele dinainte stabilite. Prin această tensiune între trăire şi imagine, între spasm şi verb, textul îşi asumă o geografie aritmică, striată, tensionată, precum însăşi fiziologia realului, înregistrat cu acuitate.
Nimicitorul (2012) legitimează cu asupra de măsură scriitura traumatică a lui Aurel Pantea. Revelaţiile durerii, tragismul cărnii şi diseminarea în text a urmelor unei corporalităţi agonice se întretaie cu zvonurile transcendenţei, în poeme de o liminară concizie („Urme luminoase, pe aici au trecut contemplativii”). De altfel, discursul poetic poartă, frecvent, amprenta sacralităţii, apelul la dumnezeire fiind unul convulsiv, tensionat, chiar ireverenţios. Dumnezeu însuşi este interiorizat, subiectivizat, crescut în carnea şi în sufletul poetului, ca expresie a unei exasperări a vieţuirii şi a rostirii. Desenul poemelor lui Aurel Pantea este, astfel, unul dual: când contractat, de o mare şi grea densitate a notaţiei, concis, când învolburat, arborescent, convulsiv, cu un metabolism debordant. În ambele cazuri, autobiograficul nu dobândeşte un contur individualizat, e desemnat, mai degrabă, generic şi impersonal, în tuşe groase, crispate, spasmodice. Sugestiile neantului sunt recurente, contaminate de reflexele transcendenţei, coborâte în cotidian, în volutele prozaicului, cu concursul unei mixturi de stări ce ilustrează deruta ontologică, exasperarea, angoasa în faţa unei existenţe lipsite de orizont, de lumină, de mântuire. Există mai multe instanţe care determină şi domină tensiunea lirică în poemele lui Aurel Pantea: o instanţă a fiziologiei, a corporalităţii şi visceralităţii, o instanţă a apelului la divinitate, la sacru şi o instanţă a textului, bazată pe instinctul autoreferenţial propriu postmodernilor. Obsesiile thanatosului, ale fracturii, ale rănii, devin embleme ale unor trăiri insurmontabile, în timp ce reveriile neantului se dezvoltă din chiar corpul poemului, în versuri dezabuzate şi agonice, cu înfiorări ale unui tragism liminar. Intensitatea viziunilor poetice, densa încărcătură reflexivă şi concentrarea substanţei lirice – sunt calităţile de substanţă ale acestei poezii a crizei, a rupturii şi damnării ontologice.
Cartea O înserare nepămînteană (Editura Arhipelag XXI, Tîrgu Mureş, 2014) revelează o infuzie de transparenţă în limbaj şi de serenitate (aparentă) în viziune, placată pe senzaţia de dezacordare ontică, de derealizare a unor trăiri acute, ce se articulează tot în registrul neoexpresionist al viziunii lirice. Angoasa se resoarbe, însă, aici, în concizie, într-un vers cu linii clare, tensionat şi dens, ce transcrie „apusul graiurilor”, dar şi „sărbătorile trupurilor”, în timp ce „linişti mari” şi melodii se aud cu „auzul de pe urmă”: „Simţi că e iarnă/ şi că se desparte suflet de suflet,/ iar partea din noi/ ce nu se va arăta vreodată/ se îndepărtează,/ fără explicaţii,/ astea, tot timpul, au avut ultimul cuvînt/ şi au încurcat lucrurile,/ priveşte acest apus al graiurilor şi taci/ pentru că, iată, vin sărbătorile trupurilor,/ şi rămîn linişti mari,/ şi trupurile îndură tăceri,/ şi pe urmă tăcerile se adaugă/ unor melodii ce se aud/ cu auzul nostru de pe urmă,/ cînd o divinitate priveşte în limbajele noastre/ cum ne prăpădim,/ cum ne ocupă tăceri fără îndurare,/ şi în privirile ei se aude un plîns fără seamăn”. Lipsite cu totul de redundanţă sau de exces imagistic, versurile transpun, în notaţii fragile, clare, nete, tensiunile şi contemplaţiile eului, realizându-se, astfel, o disciplinare a imaginarului angoasat, printr-o ritmare propice a abuliei şi a seninătăţii, a purităţii resemnate şi a propensiunii spre o metafizică a vagului, a nedefinirii ce sugerează exilul abrupt al corpului în cuvânt: „Intră în vieţile noastre ceva nelămurit,/ ne atinge, parcă în treacăt,/ în trupurile noastre vine atunci o nepămînteană înserare,/ parcă am pleca,/ dar ne însoţeşte o nehotărîre,/ lîngă noi, după stările astea,/ se aude, aşa, un fel de oftat/ şi o muzică”.
E prezentă, şi aici, poetica spasmului, a rupturii, senzaţia de alienare în faţa unui neant cotropitor, după cum e prezentă negativitatea ca forţă centripetă ce pune în mişcare nucleul semantic al poemelor, prin care e refăcut traseul unei fenomenologii dereglate, deconstruite, aflate la limita dintre nicăieri şi niciodată, dintre nimicire şi tăcere. Cu toate acestea, senzaţia dominantă este, cum scrie Gheorghe Grigurcu pe coperta a IV-a a cărţii, aceea de „iluminare a sumbreţii”. Poemele revelează sensurile unei dezangajări a fiinţei aflate în faţa insurmontabilului, a fiinţei ce-şi asumă o aspiraţie a damnării, un ideal al căderii, prin tensiunea, asumată, a negativităţii, care girează „crunta democraţie a morţii”, dar şi compromisul dintre senzaţie şi intelect pe care versurile îl acceptă, într-o mixtură a percepţiei nude şi a sugestiei cerebrale.
Un topos de prim-ordin, în aceste poeme, e acela al identităţii, al asumării unei legitimităţi ontice, de care fiinţa agresată de timp, de istorie şi de propria alcătuire are din plin nevoie. Chipul, numele, trupul, viaţa, sunt, deopotrivă, alibiuri ale unei oboseli de a fi şi retranşări ale eului în desenul aluziv şi atroce al unui destin iluzoriu: „În cele din urmă ne despărţim/ de numele noastre,/ dar ele continuă, cutremurate,/ să caute un trup,/ şi, înspăimîntate, găsesc alte nume,/ ca nişte neîndurători stăpîni,/ în tremurul lor se văd imagini de odinioară,/ depărtate, în alte vieţi, atinse de oboseli,/ şi încep să cînte melodii sfîşietoare,/ ca toamnele în care iubirile se schimbă la faţă/ şi chipurile nu se mai recunosc”. Sugestia parabolei nu e deloc absentă din versurile lui Aurel Pantea, după cum nici maniheismul aluziv sau elocvenţa traumei, dată de o conştiinţă fermă a lumii şi a istoricităţii; de aici sintagme sau cuvinte cu reverberaţii ale unei etici negative. Diafanul, cît este, sugerează, la Aurel Pantea, o lume a transparenţelor beatitudinale, în care lumina vine din „solitudini izbăvite”, iar seara anunţă miracole neauzite şi indecise: „S-ar putea ca surîsul Katiei, stă pe terasă, cu faţa spre grădină, să prindă ceva din seara ce se anunţă, lumina e subţire ca pielea de copil, dar poate veni din solitudini izbăvite, iar în acele singurătăţi nu se ştie cine şi ce hotărăşte”. Din aceste spaţii imponderabile ale diafanului rezultă poemele atemporale şi concise, în care fulguranţa e normă şi detaşarea ipoteză de lucru, amintind fragilitatea sobră a stampelor japoneze („E o destindere mare,/ ca după o moarte/ învinsă”). E ca şi cum convulsiile dramatice s-ar resorbi în gest molatic de resemnare, iar trauma s-ar decanta în percepţie rafinată ce lasă, totuşi, întregi rădăcinile neputinţelor, ale insignifianţelor, ale neantizărilor. Aura lentorii, spectacolul virtualităţilor şi al contemplaţiei tensionate conduc poemele lui Aurel Pantea într-un teritoriu al însingurării esenţiale, al sacralului deprins în alcătuiri alegorice sau în sugestii de parabolă („Ies din noi negustori/ şi dispar în mesagerii opace,/ vindem lumină, cumpărăm lumină,/ pe chipurile noastre înfloresc surîsuri de cămătari,/ dintr-un cer de cifre/ cad peste noi fîşii de suflete numărate,/ imaginea mielului ce se va naşte/ se oglindeşte pe lame de cuţit”). Cu versuri ce distilează freneziile corporalului şi ale traumei în imagini transparente, cu cinetică restrânsă, poemele din O înserare nepămînteană sugerează o nouă vârstă lirică, dominată de iluminări subite şi decantări ale spasmului existenţial, de reverii cu detentă metafizică şi de notaţii de o puritate nelumească.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara