Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Nefericiţi cei nefericiţi de Constanţa Ciocârlie

Născută la Paris în 1959, cu origine etnică amestecată – tatăl, pe jumătate rus, pe jumătate iranian, mama, evreică din Ungaria exilată în Franţa pentru a scăpa de comunism – Yasmina Reza a studiat Sociologia şi Teatrul la Universitatea din Nanterre. E autoarea unei opere diverse (romane, piese de teatru – jucate şi pe scenele din România –, scenarii de film). Este deţinătoarea Marelui premiu pentru teatru al Academiei Franceze (2000), ca şi a unor distincţii literare în Anglia şi în Statele Unite. Despre ultimul roman al ei – Heureux les heureux –, apărut în 2013 la Flammarion, va fi vorba mai jos.
Titlul romanului – Fericiţi cei fericiţi –, provenind din Biblie, e trecut printr-un fragment din Borges care, aici, devine motto. Sensul e antifrastic. Cartea cuprinde o colecţie de nefericiri. Nefericiri surde, însă persistente până la a fi ireversibile. Tineri şi bătrâni, căsătoriţi ori celibatari, cu sau fără copii, mai toţi căzuţi în rutina vieţii şi roşi de frustrări, irascibili sau batjocoritori, niciodată tandri, descoperă singurătatea, de obicei singurătatea în doi, în cuplul conjugal, ori adulterin. Abia, ici şi colo, câte o singurătate solitară, dacă se poate spune, de pildă a unui homosexual aflat în căutare zadarnică de afecţiune, sau, mai grav şi mai dureros, a unei bolnave pândite de moarte care încearcă încă să se înşele prin mici cochetării. În rest, soţi şi soţii care rămân împreună nu se ştie de ce. „Nu poţi să înţelegi un cuplu nici când faci parte din el.” „Partenerii” nu se mai suportă, nu se mai tolerează, se irită unul pe celălalt din orice. Orice urmă de tandreţe şi de înţelegere a dispărut, făcând loc scânteilor care sar din nimic pentru a se stinge în tăceri adânci, apăsătoare, recăzute mereu şi mereu în rutina vieţii. Iată acest cuplu pornit să-şi facă achiziţiile săptămânale într-un mare magazin. Împărţindu-şi sarcinile, el a cumpărat un soi de brânză pe care ea nu-l vrea. Schimbul lor de vorbe degenerează progresiv. El nu are răbdare, e obosit, are de scris un articol, ea e tenace şi nu ţine seama de nimic. Îşi aruncă vorbe din ce în ce mai grele, până la ameninţări, ajung la gesturi brutale sub ochii unor spectatori ironici sau înmărmuriţi. Aparent învinsă, soţia îşi ia revanşa arborând o figură de martir în drumul către casă, în timp ce el ascultă un cântec portughez în care se repetă la nesfârşit cuvîntul saudade, sugerându- i nu numai singurătate „ci nostalgie, ci absenţă, ci regret, ci spleen, tot atâtea lucruri intime şi de neîmpărtăşit”. Acasă, tensiunea nu scade, se aţâţă în continuare, ea nu-l lasă să doarmă, vrea să citească, el sare din pat, conflictul reizbucneşte, copiii se trezesc, trebuie liniştiţi, iar când războiul pare să ia sfârşit, ca de atâtea ori, e numai o aparenţă, căci e nevindecabil şi, cum va reieşi dintr-o altă secvenţă, se alimentează dintr-un adulter.
Alt cuplu. El vrea să fie incinerat, ea înmormântată. Vrea piatră funerară. El vede în soţie „o mic-burgheză care nu pricepe că mori singur, că totul e neînţelegere şi torpoare”, ea, tristă, vede în el un tiran. Conflictul poate lua şi forme demenţiale, după cum se poate şi stinge, cuplul refăcându-se de bine de rău, zdrenţuit. El, jucător de bridge, a avut proasta iniţiativă de a-şi iniţia soţia în tainele jocului şi de a şi-o lua ca parteneră. Ea joacă greşit o carte, el vede roşu, o insultă, rupe şi înghite regele de treflă. Pe urmă, are remuşcări, îi propune nevestei o plimbare în doi, o vizită la muzeu şi una… la cazinou. Cuplul continuă să existe ca o maşinărie stricată, întreţinut de resemnare, fără bucurii.
Nici în afara căsniciei lucrurile nu stau mai bine. Aventurile amoroase sunt amăgiri trecătoare. Minciuna şi trădarea nu aduc fericire. Bărbaţii sfârşesc prin a se reuni în jurul unei mese şi a ciocni un pahar „pentru prietenie, pentru bătrâneţe, pentru ospiciul care ne va primi”. Femeile se adaptează, parcă, mai uşor vieţii duble, care le permite să respire mai liber, să se extragă periodic din infern.
Căutarea zadarnică a fericirii începe devreme. Începe cu coşmarul copilului care se trezeşte singur, fără măcar jucăria cu care s-a obişnuit să doarmă, continuă cu adolescentul alienat, luându-se drept cântăreaţa Céline Dion, părinţii resemnându- se să intre în jocul lui nefericit. Maturi, nefericiţii vorbesc şi vorbesc în sala de aşteptare cu speranţa că pot să ignore oroarea radioterapiei. Alte şi alte situaţii, diferite şi cu acelaşi sens.
Ideea centrală a romanului e formulată, cumva, de un personaj: „Când sunt acasă la mine, mi-e teamă că o să vină cineva şi o să vadă cât sunt de singur”.
Structural, cartea este o combinaţie de proză scurtă şi roman. Cele 21 de secvenţe sunt autonome şi totuşi nu de sine stătătoare. Personajele revin, fie ca protagonişti, fie trecute în plan secundar. Se cunosc între ele, traiectoriile lor se întretaie, dar nu există o unică naraţiune, o desfăşurare lineară, un deznodământ. S-ar putea vorbi de un caleidoscop. Personajele se mişcă, se ating, se regrupează, strălucesc când mai mult, când mai puţin. Către sfârşit, ele se adună totuşi într-un mănunchi, cu prilejul unei înmormântări.
Autoare şi de teatru, Yasmina Reza stăpâneşte dialogul viu, natural, uneori ironic, alteori cinic, mai adesea trist şi resemnat. Se foloseşte şi de monologul interior. Paradoxul, aforismul, replica memorabilă abundă. Succesul de public are acoperire. Credem că nu va fi unul efemer.

Yasmina Reza, Heureux les heureux, Editura Flammarion, 2013, 192 pag.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara