Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Nebuni întru Poezie de Elisabeta Lăsconi


Roberto Bolaño, Detectivii sălbatici,
traducere din limba spaniolă şi note de Dan Munteanu Colán,
Editura Leda, 2013, 768 pag.


Scriitorul ca nomad

Biografia şi opera lui Roberto Bolaño au intrat în legendă înaintea dispariţiei sale fizice şi legenda se tot amplifică prin valul de traduceri, de exegeze critice, de abordări ale poeziei şi prozei latino-americane. Recunoaşterea sa ca mare creator a venit târziu, mai ales că s-a considerat înainte de toate poet şi proza l-a consacrat: revelaţia sudamericană a anilor ’90, a cărei glorie sporeşte în posteritate.
Roberto Bolaño s-a născut în Chile, în 1958, într-o familie modestă, are de mic pasiunea lecturii, ea se păstrează pe traseul său de rătăcitor prin lume. În 1968, familia se mută în Mexico, devine jurnalist şi militant al stângii, revine în Chile în 1973, după ce Salvator Allende câştigă alegerile, dar lovitura de stat şi instalarea la putere a lui Pinochet îl duc la închisoare pentru câteva zile, salvat datorită unor foşti colegi de liceu.
Pribegia îl poartă din Chile în Mexic şi El Salvador, din 1977 vine în Europa şi începe alt periplu (Franţa, Belgia, Italia, Portugalia, Suedia). Se stabileşte în Spania, într-un sat de lângă Barcelona, aici are o viaţă de familie – cu soţia catalană şi doi copii. Nomadul este dublat de un copil teribil al poeziei spaniole, dedicat prozei abia de la 40 de ani, scriind cu frenezie până la moarte. Începe să fie publicat serios din 1984, i s-a decernat Premiul Herralde pentru roman în 1998, iar în 1999, Premiul Rómulo Gallegos.
S-a stins nedrept de repede, la 50 de ani, în 2003, cu doar câteva săptămâni înainte este recunoscut ca marele prozator sud-american al sfârşitului de secol XX, faima sa continuă să crească, pentru că din arhiva scriitorului ies manuscrise ce produc surprize. În mod excepţional, i se decernează postum, în 2008, „National Book Critics Circle Award” pentru capodopera 2666, roman publicat şi tradus tot postum.
La noi i-au apărut şase cărţi: trei la Editura Curtea Veche, traduse de Alina Cantacuzino - romanele Nocturnă în Chile şi O stea îndepărtată, în 2008, volumul de povestiri Târfe asasine în 2009, trei la Editura Leda – Anvers, traducere de Horia Barna, 2011 (scriere greu de încadrat ca specie sau gen), volumul de povestiri Convorbiri telefonice, traducere de Dan Munteanu Colan, 2011, romanul Detectivii sălbatici, traducere de Dan Munteanu Colan, 2013.

Poezia ca provocare a iniţierii

Abia acum, cititorii au în faţă Detectivii sălbatici, romanul masiv, de peste 700 de pagini, distins în 1999 cu Premiul Rómulo Gallegos, considerat capodopera sa, concurat apoi de apariţia postumă a altui roman-gigant – 2666. Criticii au situat Detectivii sălbatici alături de marile romane ale secolului XX: Ulysse de James Joyce, Şotron de Julio Cortasar, Un veac de singurătate de Gabriel García Márquez.
Detectivii sălbatici este deopotrivă pseudo-thriller şi antologie a poeţilor sud-americani, mozaic al prozei minimaliste şi caleidoscop de stiluri narative, tur vertiginos prin istoria frenetică a unui continent ca fundal halucinant şi mică istorie literară cu fulguraţiile unor biografii de scriitori, dar, mai ales, demonstraţie de virtuozitate vizibilă în limba română graţie altei virtuozităţi, cea a unui traducător de excepţie, Dan Munteanu Colan.
Romanul se compune din trei părţi: prima şi ultima parte are forma unui jurnal ţinut de un tânăr, un fel de Bildungsroman al poetului, ce începe cu intrarea în gruparea poeţilor care vor să impună un nou curent – realism visceralis, între ele se află partea cea mai întinsă a cărţii ce narează prin scurte naraţiuni momente ale vieţii celor doi poeţi, Arturo Beleno şi Ulises Lima, creatorii noului curent poetic. Jurnalul formează o ramă narativă, cu unic narator – Juan García Madero.
Acţiunea primei părţi – „Mexicani pierduţi în Mexic” din 1975 ocupă 160 de pagini, se continuă în anul următor, 1976, prin notaţiile ce formează ultima parte – „Deşerturile din Sonora” care are 66 de pagini. Partea centrală, de aproape 600 de pagini, căre dă şi titlul romanului conferă originalitate şi forţă cărţii, alternând vocile ce se confesează cu istorii petrecute pe parcursul a două decenii – 1976-1996, în care apar poeţii fugari, rareori ca figuri principale, deseori personaje secundare sau prezenţe episodice.
Jurnalul lui Juan García Madero, student la drept şi pasionat de poezie cuprinde notaţiile sale de la întâlnirea cu mişcarea poetică a realismului visceral, susţinut de Arturo Belano şi de Ulise Lima. Opţiunea pentru altfel de viaţă, la voia hazardului, contrariind pe cei apropiaţi – unchi şi mătuşă, îl duce la iniţiere sexuală, la iniţiere socială şi intelectuală şi mai ales la pelerinaje prin oraş, prin cafenele şi librării, prin medii artistice variate şi eterogene.
El ajunge să-i însoţească pe cei doi poeţi în fuga lor din capitala Mexicului, salvând-o pe Lupe, o prostituată care încerca să scape de „peştele” ei. Arturo Beleno şi Ulises Lima au pornit în căutarea poetei Cesárea Tinajero, al cărei unic poem, Sión, este primul impuls al mişcării poetice iniţiate de ei, iar semnificaţiile sale îşi păstrează misterul pe măsură ce realismul visceral trece prin multiple prefaceri, cu adopţii şi excluderi, cu amiciţii, alianţe şi trădări.
Ultima parte continuă iniţierea lui García Madero, căci străbat oraşe, sate, deşert căutând-o pe Cesárea Tinajero, dar au pe urmele lor pe Alberto, proxenetul care o exploatează şi o ţine subjugată pe Lupe, însoţit de un poliţist corupt. Iniţierea erotică se complică, dublată de frica de necunoscut, aventura îi duce în alte locuri, unde întâlnesc comunităţi ciudate şi se încheie prin familiarizarea cu moartea. Abia găsită, poeta moare ucisă de urmăritorii prostituatei, la rândul lor ucişi de cei doi poeţi, ca un fel de cerc ce se-nchide în aparenţă doar, căci se multiplică în cerculeţe şi spirale.
Ele se găsesc în partea a doua, compusă din zeci de mărturii, ordonate în 26 de capitole, culese în răstimpul celor două decenii, 1976-1996. Ele relatează episoade petrecute în diferite ţări – Mexic şi Statele Unite, Franţa şi Spania, Anglia şi Israel, Italia şi Austria. Mărturiile, în spirit camilpetrescian, sunt fişele unor „dosare de existenţe”, prin care se înmulţesc vertiginos personajele romanului şi firele narative.

Poezia ca ştafetă a căutării

Mărturiile surprind iubiri şi prietenii, aventuri şocante, şi de fiecare dată Belano sau Lima părund în vieţile altora, le ating sau le răstoarnă. Ei se află în continuă mişcare, în diferite locuri, seamănă cu doi magneţi puternici, ascunşi sub urzeala ce ţese firele vieţii celorlalţi şi le tot schimbă ţesătura. Se naşte astfel o uriaşă frescă a lumii latino-americane, dar ai nevoie să urmăreşti, ca pe un covor plin de figuri geometrice închizând siluete şi locuri, fiecare cu propriile culori şi contururi. Doar privirea globală reuşeşte să vadă întregul.
Unul dintre capitole, 20, cuprinde o singură mărturie, a unui avocat ieşit din comun, care înglobează şi o povestire a lui Pio Baroja. Numeroase mărturii sunt înţesate de referinţe literare şi culturale, şi multe dintre ele sunt absolut memorabile. Primele patru capitole cuprind mărturii ce se petrec în Ciudad de Mexico în 1977, apoi timpul curge şi locurile se schimbă: Paris, Barcelona şi Londra, Catalonia şi Mallorca.
Dar capitolul 23 se fixează definitiv în memorie, aproape toate confesiunile se fixează în acelaşi loc şi timp – Târgul de Carte de la Madrid din 1994. Printr-o tehnică ingenioasă, se încheie fiecare confesiune cu un refren – „Tot ce începe ca o comedie sfârşeşte în...”, urmat de o sintagmă diferită ce rezumă destinul sau întâmplarea. Căci tot ceea ce începe ca o comedie poate sfârşi în fel şi chip: ca tragedie, ca tragicomedie, într-un exerciţiu criptografic, într-un film de groază, într-un marş triumfal, în mister, în rugăciuni pentru veşnica pomenire în pustiu, ca monolog comic, când nimeni nu mai râde.
Confesiunile îi surprind pe Belano şi Lima în ipostaze neaşteptate, asumându-şi destinul misterios. Poate chiar ei dau titlul romanului, înfăţişând poeţii în ipostaza detectivilor sălbătici aflaţi mereu în căutarea unui precursor, a unui întemeietor care să legitimeze o nouă mişcare ca real visceralismul. Dar îi contaminează pe toţi ceilalţi de patima poeziei şi se preschimbă în nebuni întru poezie, căci scrisul este experienţă mistică, iar poezia o zeitatea pe care o slujesc.
Aproape de Nebunii întru Poezie care-i smintesc pe toţi ceilalţi pluteşte umbra lui Don Quijote şi a lui Sancho Panza, tot aşa cum lângă biografia şi scrisul lui Roberto Bolaño se ghiceşte umbra lui Cervantes. Mulţi s-au lăsat înşelaţi, au admirat deghizarea într-un Jack Kerouac chilian, dar Detectivii sălbatici îl arată ca pe al treilea mare scriitor din spaţiul sudamerican, după Gabriel García Márquez şi Mario Vargas Llosa, schimbând proza în prag de mileniu, printr-o revoluţie devastatoare.
Detectivii sălbatici transcende graniţele romanului şi ale ficţiunii, iar diagnosticul pus de critici de capodoperă a autorului părea de nedepăşit. Roberto Bolaño s-a depăşit pe sine cu romanul postum, 2666, creaţie sfidătoare şi monstruoasă. Merită din plin laude Editura Leda, care l-a publicat, merită pledat pentru o cale care să aducă în limba română şi alte cărţi ce fac obiect de studii şi exegeze nu doar în cultura spaniolă, ci şi în spaţiul anglo-saxon şi francez: Literatura nazi în America, Al Treilea Reich, şi mai ales 2666.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara