Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Ne-a părăsit Wisława Szymborska de Nicolae Mareş


Poetă dornică să cunoască lumea şi viaţa, Wisława Szymborska a încercat să se raporteze la tot ceea ce ne înconjoară: la realităţile lumii contemporane cu toate frământările ei, făcând-o în modul cel mai simplu şi mai convingător. Aceste calităţi ale poetei, remarcabil Om al cetăţii, i-au determinat pe unii exegeţi ai autoarei să vadă în lirica sa dimensiunea ontologică a demersului liric al creatorului contemporan de prim rang. Ştiam şi am admirat cu câtă seninătate s-a despărţit prietena altui laureat al Premiului Nobel, Czesław Miłosz, de veacul în care a debutat şi în care personal s-a impus. A făcut-o cu modestia celui care cunoştea şi stăpânea ca nimeni altul poeticile clasice şi moderne. În vremurile noastre, pentru că am fost contemporanii ei, Szymborska şiar fi dorit ca adevărul să ajungă la ţintă mai repede decât minciuna. A fost mereu tristă că acest lucru nu s-a petrecut, în secolul ei şi al nostru, în definitiv, în secolul al XX-lea, când: „Prea multe s-au întâmplat,/ din ceea ce trebuia să se întâmple,/ iar din ceea ce trebuia să vină/ n-a mai venit.” Exact ceea ce ne-am fi dorit, am spune. Dezarmant că întrebările ei sunt la fel de naive ca şi ale cititorului poemelor sale. Este convinsă Szymborska: „Dumnezeu trebuia să creadă până la urmă/ în omul bun şi puternic./ Dar bunul şi puternicul/ sunt încă doi oameni”.
Şi totuşi, la moartea autoarei volumului Întrebările pe care mi le pun, premierul polonez Donald Tusk mărturisea îndurerat conaţionalilor săi: „Wisława Szymborska a fost un martor atent al bătăliilor cotidiene din secolul al XX-lea. A ştiut să vorbească despre acestea în forma în care – dacă am fi ascultat-o – ne-am fi deschis spre noi înşine; din simplul motiv că ea apela la cele mai profunde simţiri umane”.
Este ceea ce personal am surprins în lirica sa încă din tinereţe, de la prima mea întâlnire cu poemele sale, care m-a şi făcut, în 1978, să public la Editura Dacia din Cluj, pentru prima dată în româneşte, florilegiul: Bucuria scrierii. Cu aproape două decenii înainte să îi fi fost decernat cel mai înalt premiu literar din lume. De atunci Wisława Szymborska era transpusă în graiul lui Nichita Stănescu, reluate fiindu-i poemele în toate antologiile de lirică poloneză contemporană, apărute la noi. Cred că n-a fost puţin, nici pentru autoare nici pentru cititorul român.
Subliniam, aşadar, în deceniul al şaptelea din secolul trecut că lirica Szymborskăi înseamnă supunerea aproape tiranică la ritmurile uneori spectaculoase, alte ori umile ale cotidianului. Mai mult, printr-o luciditate ieşită din comun, poeta din Cracovia disecă, analizează, clasează, realităţi fără să tragă vreodată concluzii definitive. Lasă şi cititorului pe care îl respectă şi îl iubeşte să aibă şi el partea sa de cunoaştere a adevărului.
O spune dezarmant de sincer: „Cum să trăim – m-a întrebat într-o scrisoare cineva/ pe care şi eu doream să îl întreb/ tot asta. Din nou şi aşa mereu,/ ceea ce se şi vede mai jos,/ nu sunt întrebări mai urgente/ decât întrebările naive.”
Nu participăm, nu suntem implicaţi oare în laboratorul ei de creaţie? Nu suntem părtaşi la ironia şi autoironia ei de mare fineţe, care îi străbate de la un capăt la altul lirica?
Din tragicul eveniment terorist de la 11 septembrie 2001 de la New York, Szymborska surprinde imaginea celor care s-au aruncat în hău pe fereastra celor doi zgârie nori. Îi urmăreşte cu mare atenţie cum zboară prin aer încă vii. Simţi că sufletul i-a îngheţat, atunci când urmăreşte cheile care le cad din buzunare, la fel şi monedele mărunte. Simţi cum în adâncul ei suferă şi în acelaşi timp se detaşează senină, afirmând: „Doar două lucruri mai pot face pentru ei/ – să descriu acest zbor/ şi să nu spun ultimul cuvânt.” Szymborska a dovedit din totdeauna mult bun-simţ. Lasă însă istoria să se pronunţe. Ştie că o face cel mai bine.
Şi încă un aspect. Claritatea demersului poetic a situat-o pe autoarea celor O sută de bucurii printre cei mai cântaţi poeţi polonezi. Totul în interpretări de excepţie.


Sfârşit de veac

Trebuia să fie un veac mai bun ca celelalte
secolul nostru al XX-lea.
Nu va mai reuşi să ne dovedească aceasta,
anii îi sunt măsuraţi,
pasul împleticit,
şi-abia mai suflă.

Prea multe s-au întâmplat,
din ceea ce trebuia să se întâmple,
iar din ceea ce trebuia să vină,
n-a mai venit.

Ne-apropiam de primăvară
şi de fericirie, printre altele.

Frica trebuia să fugă de pe văi şi munţi.
Adevărul să ajungă la ţintă
mai repede decât minciuna.

Câte nenorociri nu trebuiau
să se mai întâmple;
de pildă războiul şi foametea
şi aşa mai departe.

Ar fi trebuit înfăptuită
dezarmarea dezarmaţilor,
încrederea şi ceea ce mai urma.

Cel care ar fi vrut să se bucure
de lumea care stă
în faţa unui lucru irealizabil.

Prostia nu este ridicolă.
Înţelepciunea nu-i veselă.

Speranţa
nu mai este de-acum o fetişcană
et cetera, cu regret.

Dumnezeu trebuia să creadă până la urmă
în omul bun şi puternic.
dar bunul şi puternicul
sunt încă doi oameni.

Cum să trăim – m-a întrebat într-o scrisoare
cineva
pe care şi eu doream să îl întreb
tot asta.

Din nou şi aşa mereu,
ceea ce se şi vede mai jos,
nu sunt întrebări mai urgente
decât întrebările naive.


Fotografia lui 11 septembrie

Au sărit jos de la etajele cuprinse de flăcări
unul, doi şi alţi câţiva
unii de sus, alţii de mai jos.
Fotografia i-a prins încă în viaţă
sunt în drum spre pământ şi încă deasupra.
Fiecare din ei este încă întreg
cu propriul chip
şi cu sângele bine ascuns în vine.
va mai fi încă mult timp,
cât părul le flutură încă în vânt,
iar din buzunare le cad
cheile şi tot mărunţişul.
Sunt în continuare în aer,
In zona locului,
Care tocmai s-a deschis.
Doar două lucruri mai pot face pentru ei
- să descriu acest zbor
şi să nu spun ultimul cuvânt.


Piatră funerară

Aici zace ca o străveche virgulă,
autoarea câtorva poezii. Pământul cu grijă
o înconjoară, cu toate că trupul ei
nu făcea parte din nici o grupare literară.
Pe-al ei momânt nu văd să iasă la iveală
altceva decât rime însăilate, brusturi şi
bufniţe.
Trecătorule, creierul electronic scoate-l
din geantă
şi cugetă o clipă la a Szymborskăi soartă.


Evocare şi traducere de
Nicolae MAREŞ

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara