Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
„Încropeala stupidă“ a lui Orwell de Răzvan Mihai Năstase

Cu zece ani înainte de a scrie Ferma animalelor şi cu 14 înainte de sumbrul şi profeticul 1984, George Orwell publica, într- un tiraj modest, un roman pe care avea să-l renege, cerând în mod direct ca acesta să nu mai vadă lumina tiparului până la sfâr- şitul vieţii sale, deoarece îl considera „o încropeală stupidă“.
Este vorba de O fată de preot, apărut recent la Editura Polirom în traducerea subtilă semnată de Vali Florescu.
Cartea înfăţişează povestea fiicei unui pastor, Dorothy Hare, o fată simplă, cu puternice convingeri religioase şi etice, care pare să nu aibă noroc pe lume până ce nu pune ochii pe ea un burlac de vârstă mijlocie, chipeş şi avut, un soi de fante provincial – domnul Warburton. Ţinând cu dinţii la credinţa ei, Dorothy îi refuză acestuia avansurile, însă gura satului (în persoana unui colportor de meserie – domnul Semprill) este de altă părere, iscând pe seama ei bârfe suculente. Din acest punct existenţa oarecum tihnită a eroinei este compromisă, printr-un concurs de împrejurări (plus un episod de amnezie), fata ajungând să cerşească pe străzile Londrei.
Deşi George Orwell istoriseşte povestea într-un ritm lent şi oarecum previzibil, fără ruperi de ritm narativ, fără surprize şi fără descrieri surprinzătoare, impresionantă este acurateţea construcţiei personajului principal şi redarea fidelă a raporturilor cu lumea din jur. Aproape involuntar mi-a venit în minte un film precum Dogville, O fată de ţară ilustrând, la fel de bine ca şi filmul lui Lars von Trier, tăvălugul social care striveşte sau, dimpotrivă, salvează vieţi.
De departe cel mai interesant capitol este al treilea, întru totul experimental, construit ca o piesă de teatru. Acţiunea se petrece în Piaţa Trafalgar, unde Dorothy are de-a face cu cerşetori, vagabonzi, oameni ai străzii. Personajele au culoare şi şarm şi vorbesc în argou, spre deliciul cititorilor care au prilejul de a aprecia încă o dată calitatea traducerii. Deşi acţiunea din acest capitol nu e foarte complexă, scenele şi protagoniştii sunt extrem de vii şi au filozofii de viaţă foarte practice. „Ginger: Ei, io m-am săturat de atâta trăncălit. Care ai v’o doi firfirici pentru apă? Doamna McElligot (trezindu-se): Vai de mine şi de mine! Îmi rupsei spatele, nu alta! O, Doamne sfinte, a naibii bancă, dacă nu-ţi intră-n spate, până la rinichi. Taman când visam şi io că dormeam la căldurică şi alăturea mă aştepta un ceai bun cu două felii dă pâine prăjită cu unt. S-a zis cu dormitu’ meu, până mâine, la biblioteca publică Lambeth, n-o să mai pui geană pă geană. Tataie (scoţându-şi capul din palton ca o broască ţestoasă din carapace): Ce ’seşi, băiete? Să dai bani pe apă! Dă cât timp eşti pă drumuri, prostălanule şi ageamiule ce eşti? Să dai bani pă apă? Cere-o dă pomană, băiete, cere-o dă pomană! Nu cumpăra ce poţi cerşi şi nu cerşi ce poţi să furi. Ăsta-i sfatul meu – dă cincizeci de ani sunt pă drumuri, de când eram copil. (Se retrage în palton.)”
Poate că pe unii cititori finalul romanului îi va dezamăgi. Eroinei nu i se întâmplă nimic major sau dramatic, nici în bine, nici în rău, pur şi simplu viaţa ei revine aproape întocmai la mersul iniţial. Eu l-am găsit cât se poate de potrivit şi reconfortant pentru o carte care curge molcom de la un capăt la altul, în pofida pasajelor experimentale nu foarte lungi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara