Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Încă o surpriză de Gheorghe Grigurcu

Această surpriză poartă numele regizorului Mihai Măniuţiu în postura d-sale de poet, pe care o descoperim cu întîrziere. O curiozitate elementară ne îndeamnă a dibui eventuala condiţie „teatrală” a textelor d-sale: scrie oare Mihai Măniuţiu ca un om al scenei, tangent la normativele, la atmosfera intrinsecă a acesteia? Nu tocmai.

Îl captează spectacolul lumii, nu cel pe care l-ar putea realiza personal. Nici regizor, nici actor, adoptă în faţa unei asemenea reprezentaţii non stop postura unui spectator cu impulsuri interactive. Poetul e un fiu al veacului lato sensu, mişcîndu-se cu rapiditate, atent la multitudinea deconcertantă a înfăţişărilor ce ni le oferă, dornic de-a nu omite nimic, ca şi cum ar mînui un aparat fotografic. De unde tehnica instantaneului asumată cu un amestec de entuziasm temperat şi de stenică resignare: „îmi place dimineaţa asta e aidoma mie/ vrea să dureze o veşnicie/ şi vine cu lanterne în buzunare şi cu petarde/ şi cu mari enorme rezerve de aneantizare/ o să ne înţelegem/ va fi o dimineaţă calmă/ ea veşnică eu veşnic/ în imediată destrămare” (celelalte dimineţi, 3). Îl irită pe Mihai Măniuţiu disimulările, distorsionările, complexităţile la care nu e defel insensibil, dar pe care le expediază în ironice analogii: „dimineţi care ţi se vîră pe sub piele/ şi nu sunt de găsit niciunde în altă parte/ dimineţi absente care-ţi statuează corpul pe dinăuntru/ cu scrijelituri violacee/ dimineţi absente subcutanate – şi toate/ cînd nu mai eşti acolo/ ies la iveală” (ibidem, 2). Epoca pe care o parcurgem, de imprevizibile excese, de răsturnări, de stridenţe e transcrisă cu suficientă fidelitate, întrucît pare a fi intrat ea însăşi pe sub pielea poetului, tatuîndu-i eul moral. Îngînîndo prin mijlocirea unor senzaţii violente, d-sa îşi exprimă temperamentul consonant. Fie sub unghiul unor impresii senzorial catastrofice: „s-a aşezat în faţa mea, picior peste picior, şi petarde au explodat dintre pulpele şi coapsele ei.// cît ai să mai fugi m-a întrebat” (un fel de remuşcare), fie la modul unei identificări cu sine, asurzitor acustice, un soi de carte de vizită (de gen feminin!) surîzător teribilistă: „de ce să nu pun bombe/ sunt o terobombistă/ o bombardă tembelă/ făcută numai din trombe/ din tiribombe şi/ petarde bombastice/ din curcubee care se bombează/ bubuitoare/ din bomboane fondante care explodează” (celelalte dimineţi, 7). De subliniat acest scepticism nonşalant care-i îngăduie poetului a lua distanţă faţă de ororile evocate. Butaforice într-un fel, dar notificînd totuşi o sensibilitate gravă ce transcende convenţia impunîndu-se ca o subtextuală angoasă: „palmierii îşi schimbă culoarea din verde în mov şi tot la şase minute balele cîinilor se prefac în miere curată. Pisicile vînează doar frunze moarte. La fiecare sfert de oră mă reînnoiesc şi nu mai ştiu cine sunt. Nu mai recunosc pe nimeni. şi din cauza asta am impresia că primprejur nu e ţipenie de om.// frigul se transmite prin cabluri subţiri, invizibile, nu te atinge. în santa fé, pe aleile paradisului, ninge” (Santa Fé 2). Privind în afara sa, Mihai Măniuţiu evită interiorizarea susţinută, din care motiv recurge la o reţea deasă de echivalenţe ale suprafeţelor, cu contribuţia unui imaginar bătînd spre grotesc. E un mijloc nu doar de a sabota sentimentalismul ci şi de a-şi proba aderenţa la o lume pragmatic fasonată. O cale de-a obţine un aşa-zicînd passe-partout la porţile sale. În ochiul introvertitului, fantasmele sale capătă alura unor obiectivităţi. Defel accidentale ni se înfăţişează referinţele medicale sau farmaceutice cum un test al sumisiunii la cultul tot mai acaparant al concretului (celelalte dimineţi, 10). Contemplînd dimineaţa (un concept sentimental, ergo desuet), autorul simte nevoia „unui inginer şef care să se ocupe de ea/ s-o inginerească s-o facă sigură şi durabilă” (celelalte dimineţi, 18). Concluzie: nu-l putem socoti pe Mihai Măniuţiu decît drept un poet vrednic de-o consideraţie cu nimic mai prejos de cea a regizorului omonim. Nu fără a menţiona fericita excepţie ce-o constituie în tagma slujitorilor scenei, prea adesea aceştia cu o prezenţă literară care nu depăşeşte bunele intenţii.

Mihai Măniuţiu: Pînă una-alta, Ed. bybliotek, 2012, 170 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara