Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Încă o datș Labiș de Gheorghe Grigurcu

Admirabila devoțiune a lui Nicolae Cârlan pentru subiectul Labiș ne oferă un nou volum de „deslușiri și precizări privind viața și opera lui“. Binevenit, întrucît este în măsură a risipi și ultimele eventuale dubii în legătură cu postura poetului de „cel dintîi disident“ al literelor românești aflate sub regimul comunist. Chiar dacă autorul Luptei cu inerția a așternut și versuri „pe linie“ (să ne amintim că în anii ‘50 nu era cu putință să publici un text literar fără să fi făcut dovada adeziunii la crezul oficial), ele nu izbutesc a acoperi reala sa conștiință în răspăr cu regimul, din ce în ce mai clar afirmată. Exemple sunt suficiente. Într-un articol intitulat Reeditarea poeziilor lui G. Bacovia, apărut în ziarul sucevean „Zori noi“ din 9 septembrie 1956, întrucît „Gazeta literară“ nu-l acceptase, Labiș atrage atenția asupra „proastei influențe pe care proletcultismul a dezvoltat-o la noi, cu violență și încăpățînare“. O recenzie la romanul foarte influentului pe atunci Zaharia Stancu, Florile pămîntului, n-a putut apărea decît postum, din pricina apăsatelor rezerve pe care le conținea. Manuscrisele labișiene cuprind numeroase versuri indicînd o categorică atitudine de opozant la „realismul socialist“ în floare. Iată o strofă avînd ca obiect Asociația Rusă a Scriitorilor Proletari (RAPP): „Ai RAPP-ului neadormiți strigoi/ Umblă și azi printre noi/ Fără străvechile mantale de piele/ Dar cu poeme scrise pe obiele“. Sau o caustică referință la „cazurile rare“, id est adverse cîrmuirii: „Unde sunt, sunt ca o bubă,/ Trebuie băgate-n dubă/ Și legate strîns la gură –/ Altfel fac literatură/ Care nu-i politică/ Fiindcă- i numai critică“. Să amintim și deja cunoscutele versuri din amplul poem Omul comun (Lupta cu inerția), care în nici un caz n-ar fi putut trece în integralitatea sa de bariera cenzurii: „Pe marea noastră-s valuri și sunt întinderi calme,/ Sunt grohotiri de tunet și triluri lungi de nai,/ Se-neacă unii-n repezi vîrtejuri de sudalme –/ El gol și sec plutește ca un pai.// Cîndva, din întîmplare făcuse-o faptă dreaptă,/ Unică scăpărare pe-al vieții lui cer șters./ Dar nu te-ndreptățește la rai unica faptă,/ Precum nici pe poeți un singur vers.// Cu viziera faptei întîmplătoare trasă,/ Sub ea figura-i tîmpă ferind-o de priviri,/ Spre-o treaptă socială, pe frînghii de mătasă,/ Se suie făt-frumosul din sictir.// În jur duc zeci de oameni poverile-i prea multe,/ El dă porunci gîngave, privește încruntat/ Și vai de îndrăznețul ce-ncearcă să n-asculte/ Principialu-i glas pițigăiat“. Dar cu aceeași limpezime rezultă postura de disident a lui Labiș și din reacțiile răuvoitoare ale sistemului, de care a avut parte în întreaga-i scurtă existență. Poetul trece prin „botezul «criticii tovărășești»“ încă de la 12 august 1952, cînd oficiosul ieșean „Lupta Moldovei“ îl probozește pentru o poezie intitulată Într-o iarnă și-ntr-o seară pe motiv că din cuprinsul acesteia s-ar degaja „o atmosferă de idilism și nepăsare, accentuată de ritmica săltăreață a versurilor“, sacrosancta luptă de clasă fiind „bagatelizată“, deoarece „manevrele chiaburești“ ar fi privite „de pe pozițiile deviatorilor“. Cu care prilej i se aplică rețeta patului procustian: „Și faptul e cu atît mai grav cu cît N. Labiș e un poet tînăr, de reale posibilități, care trebuie îndrumat și ajutat în înțelegerea problemelor ideologice“. Înalții demnitari vor relua acuzele pe un ton sumbru. În 1956 însuși Leonte Răutu critică, la o Consfătuire cu cadrele din presă, poezia Albatrosul ucis, în optica sa una „cu conținut ideologic neconform“: „Dacă am putea găsi un cimitir sobru și demn pentru asemenea poezii ar fi foarte bine, dar noi i-am dat loc în «Scînteia tineretului», care vrea în acest fel să mobilizeze tinerii pe șantiere de construire a socialismului. Duceți această poezie la Bicaz și desigur vă va lua cu huo“. A fost nu o dată menționată excomunicarea plină de fiere personală la care a fost supus Labiș din partea lui Mihai Beniuc, la Congresul Uniunii Scriitorilor din RPR, din 18-23 iunie 1956. „Toboșarul timpurilor noi“, pe atunci președinte al Uniunii, nu ezită a arunca asupra tînărului autor aproape întregul inventar al posibilelor defecțiuni ideologice. „Snobism, evazionism, influențe ale ideologiei burgheze, infiltrații liberaliste în capul artistului, slabă pregătire ideologică, lipsă de contact multilateral cu realitatea precum și confuzii cu privire la raportul dintre libertate și îndrumare“. Terorizat de „organele“ tot mai vigilente față de „abaterile“ sale de la normativul „socialismului biruitor“, Labiș nutrește gîndul retragerii sale pentru un timp la Covasna, unde-l invitase colegul de la Școala de literatură și bunul său prieten Imre Portik. Nu înainte de a fi luat cunoștință de evenimentele dramatice ale acelui an, 1956, care de bună seamă l-au îndemnat să recite cu patos, într-un local de pe Calea Victoriei, Doina lui Eminescu. Dar destinul a voit altfel. Are loc fatalul deznodămînt din noaptea de 9 spre 10 decembrie, în stația de tramvai din fața Spitalului Colțea, foarte probabil un asasinat pus la cale de cei pe care-i stînjenea conduita tot mai revoltată a bardului. Și oare ultimele stihuri dictate de Labiș pe patul de moarte unui individ pe carel socotea amic, dar care, după toate probabilitățile, nu era decît un agent provocator, pe numele său Aurel Covaci, nu reprezintă oare ultima sa acuză la adresa regimului? „Pasărea cu clonț de rubin/ S-a răzbunat/ Iato s-a răzbunat/ Nu mai pot s-o mîngîi/ M-a strivit/ Pasărea cu clonț de rubin“. Ce putea însemna această pasăre decît simbolul crimei comuniste (cineva a decriptat în numele său chiar inițialele PCR)?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara