Numărul curent: 50

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eseu:
Narcotice în proza românească interbelică de Andrei Oişteanu


Stupefiantele în viaţa personajelor

Narcoticele au devenit destul de prezente în viaţa personajelor din proza interbelică. Faptul nu trebuie să ne mire. În perioada de trei decenii dintre Primul Război Mondial şi instaurarea comunismului în România s-a schimbat pattern-ul narcofiliei şi portretul robot al consumatorului de narcotice şi halucinogene. Nu mai era vorba de domnitorul sau de boierul (sau chiar de târgoveţul) din epoca fanariotă, care „bea afion" pentru a fi „cu kyef", după tabietul turcesc. Nu mai era vorba nici de bonjuristul „progresist", care învaţă la Paris nu doar „la gât cravatei cum se leagă nodul", ci şi cum se ţine „în dinţi ţigara lungăreaţă". În fine, nu mai era vorba nici de studentul post-paşoptist care se întorcea din Occident (mai ales de la Berlin şi Viena) cu gustul morfinei în sânge.

În timpul Primului Război Mondial, morfina şi alte narcotice au fost masiv folosite şi în spitalele româneşti, atât pentru alinarea durerilor suportate de răniţi, cât şi pentru anestezierea celor operaţi. În unele cazuri, dependenţa de aceste narcotice a continuat după externare. De asemenea, unele năravuri mai mult sau mai puţin noi (inclusiv consumul de narcotice) au fost introduse în spaţiul românesc prin prezenţa multor ofiţeri din armate străine (franceză, germană, austro-ungară etc.), dar şi prin refugierea din Rusia pe teritoriul românesc a multor ofiţeri, nobili, intelectuali cu profesii liberale, negustori etc. după instaurarea dictaturii bolşevice.

Cum spuneam, numărul consumatorilor de narcotice şi stupefiante a crescut mult în România de după Primul Război Mondial. Cele mai folosite droguri în această epocă au fost morfina, heroina, cocaina, opiumul (laudanum) şi eterul. Oricine frunzăreşte ziarele româneşti interbelice vede cât de frecvent aborda presa problema folosirii ilicite a drogurilor: trafic peste graniţă, lume interlopă şi clanuri mafiote implicate în trafic cu narcotice, morţi misterioase datorate unor supradoze involuntare, sinucideri cu narcotice sau din cauza lipsei lor, furturi de droguri din farmacii etc. „Beţia de opium, puţin răspândită la noi înainte de război, - se scria într-un articol din presa centrală („Universul", 11 noiembrie 1919) - a început să se întindă şi să ia proporţii îngrijorătoare. Efectele opiumului sunt dezastroase şi au cele mai funeste consecinţe".
În porturile multietnice din proza lui Panait Istrati (Brăila, Constanţa, dar şi Pireu, Cairo, Alexandria etc.) contrabanda de droguri este la ea acasă: „[Veneam] din Indiile engleze, având o bună sumuşoară, câştigată în traficul de haşiş" (Sotir, 1924). Hoinari, marinari sau negustori, greci, turci, români sau armeni fumează din narghilele şi ciubuce „tumbechiu parfumat" sau opium: „Iar seara [...], ghemuiţi în cabina în care fumam ciubucuri amestecate cu opium, cu minţile halucinate, într-o pâclă de inconştienţă şi fericire, vasul [acostat la Brăila] începu să se legene în aşa fel, încât crezurăm că ne ridicăm spre ceruri" (Chira Chiralina, 1923).

Eroii principali dintr-un roman de Pavel Chihaia (Blocada, 1947), negustori, cămătari, proprietari de localuri şi de bordeluri, fac şi ei trafic de stupefiante în Constanţa interbelică. Persanul Hwaja al Wasiti, românul Hemcea şi ceilalţi protagonişti aduc în port, prin contrabandă din Siria şi Algeria, haşiş şi mai ales opium (afion) pentru a-i servi apoi pe marinarii din port şi pe capii lumii interlope din oraş. Cum declară chiar prozatorul, este vorba de un tablou realist al oraşului-port, pe care l-a cunoscut el însuşi în anii '30-'40.

Henriette Yvonne Stahl a abordat problema modului în care presa interbelică s-a raportat la utilizarea narcoticelor în România. În romanul Între zi şi noapte (1942), prozatoarea scria despre „gazetele în care, cu mari detalii senzaţionale şi fotografii, erau tipărite reportaje asupra prigoanei duse [de poliţie] împotriva traficanţilor de morfină" sau despre faptul că, „după o serie de articole [de ziar], poliţia începu o campanie de urmăriri, descoperiri, cercetări, muşamalizări, şantaje, care avură ca efect scumpirea vertiginoasă a morfinei, dar câtuşi de puţin dispariţia ei".

Într-un roman al Sandei Movilă (Desfiguraţii, 1935), morfinomana Millya - bună prietenă a protagonistei - îşi ia lumea în cap şi fuge din ţară, fiind căutată de poliţie pentru narcomanie. Destinul ei se încheie clasic: se sinucide într-o cameră de hotel cu supradoză de morfină.

Una dintre poveştile din presa epocii se referea la Ionel Ghica, os domnesc din ilustra familie boierească (Ion Ghica i-a fost bunic). Un aviator redutabil şi un dandy narcoman, cunoscut în cercurile mondene ale Bucureştilor de la începutul anilor '30. În 1930 el a stabilit recordul naţional de distanţă, zburând 2.000 km din Anglia până în Bulgaria. În 1931, a efectuat un raid aviatic de mare distanţă pe ruta Bucureşti - Saigon - Bucureşti (cca 19.000 km, în 62 de ore). Ca să reziste în astfel de condiţii, aviatorul îşi administra stimulente forte, de genul cocainei. În vara anului 1932, Ionel Ghica a murit subit în urma unor supradoze de heroină şi cocaină. Cotidianele au titrat ştirea pe primele pagini. Vezi de pildă articolul „Moartea aviatorului Ionel Ghica. Se crede că s-a intoxicat cu [h]eroină", publicat în numărul din 31 mai 1932 în ziarul

„Universul". Interesant este faptul că stră-stră-bunicul lui Ionel Ghica, domnitorul Grigore II Ghica, a murit la Bucureşti în 1752 tot din pricina unei supradoze de stupefiant, un opiat numit teriacă cerească.

În mod firesc, în urma creşterii consumului de narcotice, la sfârşitul anilor '20 au început să se ia măsuri legislative şi poliţieneşti pentru reducerea flagelului. În 1928, de pildă, a fost promulgată Legea pentru combaterea abuzului de stupefiante, iar în 1933 toate activităţile cu droguri (producere, import, comercializare etc.) au devenit monopol de stat. Preţurile substanţelor narcotice au explodat. A explodat şi corupţia în rândul doctorilor şi a farmaciştilor.

A apărut chiar şi o soluţie inedită: aclimatizarea şi cultivarea plantei cannabis indica pe teritoriul românesc. Regiunea cea mai adecvată din punct de vedere climateric era Dobrogea. În anii '30, poetul Adrian Maniu a scris pe acest subiect, în ziarul „Universul" (unde era redactor), un articol intitulat „Haşiş dobrogean". „O descoperire senzaţională - scria Adrian Maniu. Traficanţii de stupefiante au început să cultive planta [cânepă indiană] din care se extrage haşişul. Au socotit că astfel evită riscurile contrabandei." Fiind scriitor, Adrian Maniu a detectat cu uşurinţă faptul că astfel de informaţii au virtuţi literare: „Iată un capitol de roman sau de film căruia justiţia îi va aduce cuvenita sancţiune...".

Nu este deci de mirare faptul că, în proza românească dintre războaie, de fapt până la instaurarea comunismului în România, unele personaje îşi administrează diverse droguri. În diverse ipostaze, apar narcotice şi narcomani în scrierile lui Panait Istrati (Chira Chiralina, 1923 şi Sotir, 1924), Ionel Teodoreanu (LaMedeleni, 1924-1928), Mateiu Caragiale (Craii de Curtea-Veche, 1929), Mircea Eliade (Isabel şi apele diavolului, 1930; Şantier, 1935 şi Nopţi la Serampore, 1940), Camil Petrescu (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, 1930 şi Patul lui Procust, 1933), Al. Kiriţescu (piesa Gaiţele, 1933), Sanda Movilă (Desfiguraţii, 1935), Mihail Drumeş (Invitaţiala vals, 1936), Max Blecher (Inimi cicatrizate, 1937), Sorana Gurian (nuvela Narcoza, 1938), Ioana Postelnicu (Bogdana, 1939), Ion Vinea (Venin de mai, anii '30-'40), Henriette Yvonne Stahl (Între zi şi noapte, 1942), Pavel Chihaia (Blocada, 1947) etc. O listă foarte eterogenă şi departe de a fi exhaustivă.

Şi personajele imaginate îşi administrează droguri. Voi da mai jos câteva exemple de narcotizări fictive. Ele sunt importante pentru că ne dezvăluie (necenzurat!) modul cum se raportează prozatorii la problema narcoticelor. Scriitorul se simte liber să se exprime deschis. Vorba prozatorului Daniel Vighi: „Nimic nu se compară cu beţia din ficţiune". Abia „beţiile ficţionale" sunt „cele adevărate".

Camil Petrescu

Din perspectiva temei abordate, scrierile semnate de Camil Petrescu sunt cazuri speciale. Şi asta pentru că, în cele două romane camilpetresciene citate mai sus, este prezentă morfina, dar nu şi morfinomanii. Ştefan Ghiorghidiu din Ultima noapte de dragoste... nu-şi administrează propriu-zis morfină, dar trăieşte intens ca şi cum ar face-o. Dragostea pentru Ela este resimţită ca o suferinţă psihică insuportabilă: „Prezenţa femeii îmi era indispensabilă, ca morfina unui detracat". După întâlnirea cu Ela (după, ca să zic aşa, „administrarea unei doze de morfnă"), Ştefan „simţea binefacerea" şi „senzaţia de vindecare".

Dar, din cauza dependenţei instaurate, după un timp scurt apărea din nou o senzaţie copleşitoare de adicţie, similară cu starea de sevraj: „Nu numai că nu mai aveam puterea de a întârzia cât de puţin [întâlnirea cu Ela], dar eram cuprins de un adevărat iureş accelerat de nebunie, când nu mai puteam judeca nimic şi când, orice s-ar fi întâmplat, trebuia s-o văd". În fine, ca să se vindece, Şerban a înlocuit dragostea pentru Ela cu pasiunea pentru filozofie. Cu alte cuvinte, a înlocuit un drog cu altul. Studierea „apriorismului kantian" îi provoca stări de luciditate narcotică: „Erau în mine un luminiş, o claritate binefăcătoare, asemeni calmului de fulg pe care-l dă morfina".

Apelul la acest tip de metafore face parte din stilistica lui Camil Petrescu. Îl vom găsi şi în alte scrieri din acea perioadă ale prozatorului. În Patul lui PProcust, de pildă, „calmul" este din nou asociat cu morfina, dar de data aceasta este vorba de „o senzaţie de împăcare", dată nu de studierea filosofiei lui Kant, ci de prezenţa iubitei. Aşa rezultă dintr-o scrisoare a lui George Ladima către Emilia: „Ce bine era să fii şi tu acasă, Emy... Serile în care te văd sunt singurele în care nu mă simt un ocnaş al vieţii. Mă odihneşte un calm, o senzaţie de împăcare ca o morfină, în interiorul acesta al tău".

Depărtarea de Emilia este asimilată cu lipsa narcoticului în cazul unui narcoman. Dependenţa pune stăpânire atât pe toxicoman, cât şi pe îndrăgostit. În ambele cazuri, chinurile sevrajului sunt copleşitoare şi echivalează cu „alungarea din Paradis". Scrisorile semnate de Ladima sunt elocvente: „Sunt cel mai nenorocit dintre oameni, Emy, când sunt departe de tine. Prezenţa ta, alături de mine pe stradă, de cealaltă parte a mesei, în sufragerie, în aceeaşi încăpere, fie şi într-o sală de spectacol, mi-e mai necesară ca unui morfinoman doza lui zilnică. Cel puţin înainte te puteam aştepta. Sufeream atâta. Azi până şi aşteptarea aceea, acum când de trei luni nu mai am dreptul acesta, mi se pare un paradis pierdut. Re-dă-mi-l [...]. George Ladima".

M. Blecher

Un caz special este şi cel al scriitorului M. Blecher. Din scurta sa viaţă de 29 de ani, ultimul deceniu l-a petrecut culcat pe spate, fiind bolnav de tuberculoză osoasă la coloana vertebrală. A fost pacient în diverse sanatorii, stând lungit ani de zile pe o targă pe roţi -„un sicriu ambulant", cum notează Blecher. „Tu ştii că eu detest să fiu «bolnav profesionist»", îi scria prietenului său Geo Bogza pe 10 mai 1938, cu trei săptămâni înainte să moară.

Printre altele, Blecher a scris un „jurnal de sanatoriu" (Vizuina luminată, publicat postum de Saşa Pană în 1947) şi un roman autobiografic (Inimi cicatrizate, 1937), în care îşi descrie suferinţele fizice şi umilinţele psihice îndurate în anii '30 într-un sanatoriu din Franţa, la Berck-sur-Mer. „Oraşul orizontal", l-a numit Blecher, pentru că fiecare pacient al stabilimentului se deplasa culcat pe spate pe o targă cu roţi trasă de un cal pe care îl mâna el însuşi. În această poziţie pacienţii mâncau şi citeau, se plimbau şi se odihneau, se iubeau şi se urau, trăiau şi mureau. Bolnavilor li se administrau adesea analgezice, anestezice şi narcotice (cloroform, eter, morfină). După operaţii, pacienţii îşi povesteau unul altuia senzaţiile trăite şi viziunile avute în timpul anesteziei: „Există calităţi diferite de întuneric [...]. Există un întuneric care nu conţine nimic, uscat şi dur ca un cărbune şi care e la sfârşitul coridorului prin care treci când ai aspirat adânc cloroformul".

„Se ştie că pe masa de operaţii - scrie M. Blecher în «jurnal de sanatoriu» - toţi bolnavii se zbat până ce adorm, şi refuză ca să respire cloroformul. Când a trebuit însă să fiu anesteziat pentru operaţia mea, spre extraordinara uluire a doctoriţei care îmi pusese masca de inhalat pe obraz, începui să aspir cu putere anestezicul până în fundul plămânilor, până la epuizare, ca şi cum mi-ar fi fost sete şi aş fi aşteptat de mult anestezicul ca să-l respir".

Cum îşi notează în „jurnal", Blecher plănuia să se sinucidă cu anestezic: „Când mi se va da cloroformul, voi înghiţi [voi aspira] puternic până la doza care ucide, îmi spuneam. Este o moarte simplă şi uşoară şi nimeni nu va şti că m-am sinucis". Sinuciderea cu cloroform pare practic imposibilă. Altfel spus, pare să fie doar un clişeu literar, dar nu este. Ernst Jünger relatează despre o autentică sinucidere cu supradoză de cloroform a unui tânăr german în perioada interbelică. Alţi bolnavi din Inimi cicatrizate, precum argentinianul Tonio, ca să supravieţuiască mizeriilor îndurate, trec de la alcoolism la morfinomanie, de la un drog legal, la unul ilegal: „E mult mai bine şi mai eficace decât, de exemplu, a bea alcool." .

Sorana Gurian

Câteva rânduri despre scriitoarea Sorana Gurian, alias Sara Gurfinchel. S-a născut în 1913 la Comrat (în sudul Basarabiei), a absolvit Facultatea de Litere la Universitatea din Iaşi, s-a remarcat ca prozatoare la Bucureşti şi, după război, la Paris. Din mai multe puncte de vedere, proza ei pare ieşită din mantaua lui Max Blecher. Sorana Gurian a suferit de aceeaşi boală incurabilă ca şi Blecher (tuberculoză osoasă), având o infirmitate la picioare. A stat şi ea mult timp internată în diverse sanatorii specializate, în condiţii asemănătoare cu cele în care a stat Blecher. În august 1938 ea îi scria lui E. Lovinescu că e internată chiar la sanatoriul de la Berck-sur-Mer, chiar „în odaia lui Blecher". În scrisoare, prozatoarea îl întreba pe critic ce mai e nou cu Blecher. Cu adevărat nou era faptul că scriitorul murise la Roman, cu câteva luni înainte, la 31 mai 1938.

Ca şi Sanda Movilă, Sorana Gurian a fost o „sburătoristă". În decembrie 1937, „ovreicuţa de la Iaşi, cu picioarele rupte" (cum a descris-o maliţios Lovinescu în Agende literare) debutase la cenaclul „Sburătorul". Una dintre primele povestiri citite de ea a fost Narcoza, care va apărea iniţial în „Revista Fundaţiilor Regale" în 1938 şi ulterior într-un volum de nuvele (Întâmplări dintre amurg şi noapte, 1946). Este povestea (foarte probabil autobiografică) a unei tinere care suportă o operaţie chirurgicală făcută de un doctor, iubitul ei. În acest context, este pusă în discuţie complexa ecuaţie chirurg-pacientă, anestezist-anesteziată, iubit-iubită. Intrarea pacientei în şi ieşirea din starea de anestezie generală profundă (provocată de eter) sunt descrise de prozatoare în cele mai mici detalii.

Lovinescu a apreciat literatura feminină a Soranei Gurian. În agendele literare ale cenaclului „Sburătorul" aprecierile pretenţiosului
critic privind nuvelele citite de prozatoare la sfârşitul anilor '30 sunt mai mereu superlative: „debutează excelent", „talent!", „nuvelă admirabilă", „3 nuvele extraordinare", „mare succes", „3 nuvele admirabile" etc. Nu o dată Lovinescu a sprijinit-o şi public, nominalizând nuvela Narcoza: „Sorana Gurian e, după părerea mea, unul din cele mai remarcabile talente literare ce am avut ocazia să cunosc în ultimii ani - scria E. Lovinescu în 1939. Piesele de justificare obiectivă se pot găsi în cele două admirabile nuvele (Medalionul şi Narcoza) apărute în «Revista Fundaţiilor Regale», precum şi în alte cinci-şase [nuvele] publicate prin reviste de mai restrânsă difuziune".

Sorana Gurian a murit de cancer, la Paris, în 1956. Ultima ei carte (Récit d'un combat, 1956) are ca subiect tocmai căutarea unui tratament al bolii. În ultimul an de viaţă, durerile i-au fost atenuate de medici prin injecţii cu morfină. Un psihiatru a pregătit-o pe prozatoare pentru moarte, învăţând-o să nu-i mai fie frică să moară. Plin de admiraţie, Eugène Ionesco, cu care era în relaţii de prietenie, şi-a notat în jurnal următoarele: „[Psiho-terapeutul] era dator s-o înveţe pe Sorana [Gurian] să moară, s-o înveţe moartea. Şi a reuşit treaba asta dificilă. Într-o dimineaţă Sorana i-a declarat cu tot calmul doctorului care venise să-i facă injecţia [cu morfină] de fiecare zi că nu mai vrea, că nu vrea să fie adormită, ca să-şi poată păstra conştiinţa întreagă până în ultima clipă. După o săptămână a murit, cu demnitate, aşa cum dorise".

Sorana Gurian a avut marele curaj să excludă narcoticul de la hotarul dintre conştiinţa vieţii şi conştiinţa morţii. Admiraţia lui Eugène Ionesco trebuie înţeleasă din această perspectivă, ştiindu-se starea patologică de spaimă în faţa morţii de care suferea dramaturgul.