Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Înapoi la creion şi radieră de Vasile Spiridon

În noua culegere Despre împărăţia omului surogat. Atitudini literare , VII (Bucureşti, Ed. Thracus Arte, 2014), Cassian Maria Spiridon adună texte publicate în răstimpul a doi ani (2010 – 2012), majoritatea dintre ele în revista „Convorbiri literare”.

La fel ca în cazul culegerilor precedente, nici de-a lungul prezentei cărţi autorul nu are în intenţie să facă o interpretare critică, în sensul cunoscut al cuvântului, şi nici curată eseistică, ci mai curând să exprime opinii, în genere atitudini cât mai consecvente faţă de un eveniment, îndeobşte literar, ori faţă de o carte nou apărută, pe o temă în dezbaterea actualităţii. Cu alte cuvinte, Cassian Maria Spiridon se vrea racordat, prin lecturile şi textele scrise în marginea lor, la o istorie în desfăşurare a vieţii publicistice, literare şi de idei din spaţiul naţional.

Un prim „suport teoretic” al „atitudinilor literare” este asigurat de traducerea în româneşte, în perioada respectivă, a unor cărţi foarte cunoscute: Globalizarea nimicului. Cultura consumului şi paradoxurile abundenţei, de George Ritzer; Minima moralia. Reflecţii dintr-o viaţă mutilată, de Theodor W. Adorno; Originile totalitarismului şi Făgăduinţa politicii, de Hannah Arendt; Marea Ruptură. Natura umană şi refacerea ordinii sociale, de Francis Fukuyama; Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi, de Jean-Philippe de Tonnac. Un al doilea „suport” îl constituie unele opere clasice ale lui Platon, Aristotel, Descartes, Montesquieu, Kant, cărora li se adaugă Operele politice eminesciene.

În buna tradiţie a spiritului convorbirist înrădăcinat acum un veac şi jumătate, actualul redactor-şef de la „Convorbiri literare” aduce în centrul editorialelor sale o critică a formelor fără fond, în anii când asistăm (in)conştienţi la pierderea fondului în favoarea formelor inadecvate, luate/primite de-a gata, fără discernământ, sub presiunea globalizării şi grobianizării consumului. Astfel, formele goale ale „nimicului” au sufocat fondul plin de substanţa a „ceva” cu ajutorul celor patru nulităţi (non-locuri, non-lucruri, nonpersoane şi non-servicii), care sunt elemente şi cauze ale culturii consumului. Prin acceptarea rapidă şi însuşirea necondiţionată a tuturor acestora – se insistă în mai multe texte ale culegerii –, participăm la uniformizarea globală, acum, când americanizarea a devenit un fenomen planetar ce include forme de imperialism instituţional, politic, economic şi cultural.

Desigur că, în concepţia multiculturalistă, ştergerea diferenţelor individuale şi rasiale este benefică unei societăţi de consum în căutare de maxim profit cu minimă investiţie, pentru că se permite desfacerea exponenţială a aceluiaşi tip de marfă în cât mai multe ţări. Iar o cale de distrugere a capitalului naţional este impunerea la nivel statal a multiculturalismului, în dauna educaţiei civice, a studierii istoriei naţionale şi a cultivării valorilor proprii. „Cu toate că, cel puţin în Europa, nu se mai poate vorbi de un lagăr comunist, continuă să se perpetueze în actualitate ideea dispariţiei statului într-o veselie cel puţin stranie” (p. 295) – punctează editorialistul.

În privinţa adaptării rapide la mijloacele tehnologice tot mai performante, Umberto Eco spunea cu umor că „găinilor le-a trebuit aproape un secol ca să înveţe să nu traverseze strada, până când specia s-a adaptat la noile condiţii de circulaţie. Noi însă nu dispunem de atâta timp” (p. 70). Totuşi nu trebuie să ne punem prea multe întrebări legate de primordialitatea circulaţiei sau a galinaceelor. În plină dominaţie a capitalismului informaţional, Cassian Maria Spiridon semnalează o parte bună a lucrurilor din spaţiul virtual. La fel cum evenimentele din decembrie 1989, de la Bucureşti, se transmiteau în direct, tot în premieră şi la un alt nivel de evoluţie tehnologică, reţelele de socializare de pe internet au avut rolul lor foarte important în declanşarea manifestaţiilor la Chişinău. „Revoluţia Twitter de la Chişinău din 6–7 aprilie 2009 a provocat dărâmarea ultimei Bastilii în care se baricadase, cu iluzia eternizării, ultimul regim comunist din Europa” (p. 105). E drept că televiziunile erau mute ca nişte lebede: „Nu întâmplător, la 7 aprilie 2009, Televiziunea de Stat de la Chişinău, ca şi cea de la Moscova în ziua de 19 august 1991, transmitea baletul Lacul lebedelor de Piotr Ilici Ceaikovski” (p. 103). Nu-i întâmplător, pentru că ştim faptul că şi în orele când americanii aselenizau, în 1969, aceeaşi televiziune moscovită transmitea o operetă.

Servindu-se de exemplul domnitorului Mircea cel Bătrân, Eminescu considera îndreptăţit, într-unul din articolele sale politice, că popoarele au lucruri mai scumpe de apărat decât gloria străbună. În schimb, în opinia lui G.M. Cantacuzino, esenţa progresului etic şi politic în viziunea lui Ştefan cel Mare nu era dobândirea fericirii, ci a gloriei. La întrebarea cine mai face astăzi acest lucru răspunsul ar putea fi: „Doar poeţii şi, alături de ei, istoricii continuă să scrie din iubire pentru gloria celor omeneşti” (p. 279). Indiferent de ce parte ne-am situa, cert este că actualmente „omul surogat” se simte

interesat de gloria facilă şi de fericirea de suprafaţă. Pentru acest tip de om, munca şi distracţia – deşi rămân clar delimitate – sunt asemănătoare până la coincidenţă, programarea timpului liber (riguros organizat şi epuizat cu obstinaţie) fiind calchiată după aceea profesională. În plus, ajutoarele acordate de statul asistenţial pot deveni un pericol moral şi descurajează munca. Asistăm la o colectivizare în continuă extindere, prin care individul este integrat într-o masă amorfă şi docilă. Un efect vizibil şi imediat este pierderea de către individ a autonomiei, toţi, inclusiv cei puternici, metamorfozându-se în obiecte şi alienându-se. Astfel, „omul surogat”, aflat sub tirul încrucişat din războiul percepţiilor ce ţin de marketing, trăieşte într-o lume în care simulacrul, cum spune Jean Baudillard, este copia unei copii care nu are original. Interesat să deceleze „ceva” din soarta politicii actuale, să-i vadă scopul şi sensul, spre ce ne călăuzeşte, în măsura în care mai poate împlini acest rol, editorul şi îngrijitorul Operelor politice eminesciene aduce în discuţie pagini de la „Timpul”, scrise într-o perioadă instabilă, de o izbitoare similitudine cu a noastră. Sunt acele pagini despre politica guvernului, unde Eminescu acuză sistemul în întregime, interesat fiind de schimbarea lui prin afirmarea principiului competenţei la toate nivelurile vieţii sociale şi politice, în contra intereselor personale şi de partid, care şi astăzi sunt neschimbate. Este o abordare în tiparele căreia este cuprinsă, în toată amploarea şi mizeria ei, situaţia politică a zilelor noastre. „Actualitatea observaţiilor publicistului de la «Timpul» nu este un merit al poetului, ci o tristă dovadă a neîmplinirii noastre” (p. 50) – conchide pertinent autorul.

Cassian Maria Spiridon simte cum în zilele noastre, drept efect al epuizării simţului comun (şi al bunului-simţ), suntem martori şi participanţi la sfârşitul comun al filosofiei şi al politicii, aşa cum s-au perpetuat ele prin tradiţie. Este motivul pentru care el face o trecere în revistă, începând cu etapa în care, istoriceşte vorbind, filosofia şi politica s-au distanţat, odată cu procesul de condamnare a lui Socrate, şi se ajunge până la filosofii ce şi-au pus o amprentă puternică asupra tradiţiei politice şi au marcat sfârşitul marii tradiţii a filosofiei apusene (Hegel şi Marx).

Analiza fragmentelor din Minima moralia, întru critica etică a societăţii postindustriale este binevenită, pentru că trage un semnal de alarmă astăzi, în plin proces de globalizare. Cu atât mai mult cu cât Theodor W. Adorno contura cu o surprinzătoare exactitate nu numai portretul societăţii de consum americane imediat postbelice, ci şi pe acela în devenire al întregului Occident, aşa cum a ajuns el acum. Cassian Maria Spiridon nu-şi poate ascunde uimirea cum de nu-i apare citat în niciun fel numele lui Adorno în cartea lui George Ritzer, Globalizarea nimicului. Cultura consumului şi paradoxurile abundenţei. Citez, împreună cu autorul, din celebra carte a lui Theodor W. Adorno: „Creionul şi radiera servesc gândirii mai mult decât un întreg stat major de asistenţi. Aceia care nu se lasă cu totul în seama individualismului producţiei intelectuale şi nici nu se consacră cu trup şi suflet colectivismului interşanjabilităţii egalitare, dispreţuitoare faţă de om, sunt constrânşi la o colaborare liberă şi solidară, în care fiecare îşi asumă responsabilitatea” (p. 163).

Şi încă unul, din cartea de faţă: „Adorno dă un sfat intelectualilor de care arareori se ţine seama: Nu lăsaţi pe nimeni să vă reprezinte. Este ilustrativă lipsa de aderenţă la acest sfat, dacă facem trimitere la situaţia reprezentativităţii la care apelează în contemporaneitate intelectualii noştri!” (p. 163).

Sunt multe alte aspecte ale lumii contemporane atinse de Cassian Maria Spiridon în culegerea sa: mcdonaldizarea lumii şi a orientării politice; proliferarea industriei spectacolului pe toate canalele media; constanta şi progresiva „dezvrăjire” a vieţii sociale; exacerbarea individualismului, care duce la atrofia morală şi generalizarea cinismului; creşterea nivelurilor delincvenţei şi a dezordinii sociale; declinul familiei şi al relaţiilor de rudenie, ce slăbeşte coeziunea socială; individul ros de singurătate şi înstrăinare, aflat în căutarea unui cămin, a unei comunităţi; supravieţuirea cărţii ca atare.

Textele cărţii Despre împărăţia omului surogat. Atitudini literare, VII, scrise cu simţ civic-moralizator şi cumpătare, scot în evidenţă acele contraste care pun în valoare esenţa problematicii abordate. Prin găsirea tonului just şi evitarea limbajului specializat, aspectele circumscrise analizelor sunt definite sugestiv, lectura atentă a bibliografiei consacrate oferind mai mult ocazia textului să vorbească de la sine – motiv pentru care s-a recurs la redarea amplă a citatelor. Cassian Maria Spiridon nu abordează amatoristic subiectul ales, ci caută să-i lumineze articulaţiile şi să semnaleze coerenţa ansamblului. Textele nu-i sunt lipsite de note polemice, dar, chiar şi atunci, tonul rămâne egal, intenţiile fiind ideatice, nu stilistice.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara