Istoria se cunoaşte acum destul de bine. În februarie 1922, André Breton organizează la Paris un "Congres internaţional pentru determinarea directivelor şi apărarea Spiritului Modern", prin care căuta să se demonstreze că mişcarea Dada este depăşită ca tendinţă modernă. Tot acum, francezul preconizează apariţia unei noi mişcări ce-şi va semna actul de naştere abia în 1924: Suprarealismul. Numai că avangardismul românesc, chiar în ipostaza lui suprarealistă, este "protocronic" celui european, prin scrierile lui Urmuz, care datează de prin 1908-1909, ca să nu mai vorbim de integralism, constructivism, cubism etc. O asemenea reformă radicală asupra limbajului, fu înfăptuită de Urmuz în premieră mondială şi, apoi, de pre-avangardişti ca Tristan Tzara, Ion Vinea, Adrian Maniu. În spaţiul literaturii române de avangardă, cel care a scris "paginile bizare" avea o clară conştiinţă critică a transformărilor necesare în interiorul discursului literar. Arghezi a observat acest fapt în puţinele scrieri ale ajutorului de grefier la Înalta Curte de Casaţie şi i-a publicat două schiţe în Cugetul românesc, 1922. După moartea lui Urmuz în 1923, tot Arghezi tipăreşte în Bilete de papagal, textul Algazy şi Grummer. Revistele de avangardă, Punct, Integral,Contimporanul, unu, 75 H.P., promovează cultul precursorului european al "revoltei literare". Abia în 1930 apare un mic volum cu prozele sale, plus minuscula "epopee" Fuchsiada. În anul 1928, Geo Bogza editează la Câmpina revista Urmuz, din al cărei program decupăm următoarea secvenţă: "Scoarţa terestră obligă la zile cu preocupări mercantile până la abrutizare. Atunci Urmuz pare un vis absurd şi adesea ruşinea că ai fraternizat cândva cu un nebun menit să fie înghiţit chiar de întunericul clipei următoare dispariţiei lui. Şi totuşi, nu e aşa Urmuz trăieşte încă. Prezenţa lui printre noi, sfârc care biciue conştiinţele. În bezna sufletului urmărim adânc urmele lui pe care paşii lui le-au lăsat zgâriind violent pământul trivializat prin clişeism". Eugen Ionescu îl consideră ca înaintaş al său direct, alături de Caragiale, încredinţat fiind că Urmuz este "unul dintre profeţii dislocării formelor sociale, de gândire şi de limbaj, care azi, sub ochii noştri se dezagregă absurde ca eroii autorului nostru". Critica literară îl întâmpină cu scepticism, "o inteligenţă vie şi un umor inocent şi rafinat", în rest "simple elucubraţii premeditate, fără un sens mai înalt" (G. Călinescu). Abia mai încoace, preţuirea este aproape unanimă în rândul cititorilor profesionişti, de la Perpessicius la Matei Călinescu, de la T. Vianu la Nicolae Balotă, de la Ion Pop la Corin Braga. Genul proxim şi diferenţa specifică: absurdul şi fantasticitatea, dinamitarea formelor consacrate, sfidarea convenienţelor cu înţelesul mai adânc al neliniştii existenţiale, al "exasperării creatoare" (Geo Bogza), gen Jarry, Kafka, Beckett, Ionesco etc. Mai puţin a fost relevat comicul umoristic absurd de tip caragialesc, precum acela din, bunăoară, Căldură mare.
Iată, asociaţiile automate, dereglarea sensului, tehnica echivocului, stereotipiile subminate din interior, derizoriul şi ironia grandioasă constituie arsenalul "tehnic" al romanului "în patru părţi", Pâlnia şi Stamate, care începe cu o descriere "realist-clasică" şi continuă cu deconstrucţii parodice: "Un apartament bine aerisit compus din trei încăperi principale, având trasă cu geamlâc şi sonerie. În faţă, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna înfăşurată în cerceafuri ude... O masă fără picioare la mijloc, bazată pe calcule şi probabilităţi, suportă un vas ce conţine esenţa eternă a lucrurilor în sine, un căţel de usturoi, o statuetă reprezintă un popă (ardelenesc) ţinând în mână o sintaxă şi...20 de bani bacşiş..." Farsa conţine, pe de o parte, infratragedii ale cotidianului plasate regresiv ca semn al degradării decisive, iar pe de altă parte vervă inteligentă şi persiflaj vesel. Printr-o trapă, se ajunge într-o "încăpere subpmământă", sală de recepţie, "o încăpere scundă cu pământ pe jos, în mijlocul căreia se află bătut un ţăruş de care se află legată întreaga famile Stamate"... Sau iată o secvenţă de parodie portretistică din Ismail şi Turnavitu, unde confuzia între regnuri creează un efect enorm al absurdului, un fel de mise en abyme a existenţei şi limbajului: "Ismail este compus din ochi, favoriţi şi rochie şi se găseşte astăzi cu foarte mare greutate. Înainte vreme creştea şi în Grădina botanică, iar mai târziu, graţie procesului ştiinţei moderne, s-a reuşit să se fabrice unul pe cale chimică, prin synteză. Ismail nu umblă niciodată singur, poate fi găsit însă pe la 5 şi jumătate dimineaţa, rătăcind în zigzag pe strada Arionoaiei, însoţit fiind de un viezure de care se află strâns legat cu un odgon de vapor şi pe care în timpul nopţii îl mănâncă crud şi viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile şi a stors pe el puţină lămâie..." Turnavitu "n-a fost multă vreme decât un ventilator" şi o dată pe an "ia formă de bidon". Gayk e "ascuţit bine la ambele capete şi încovoiat ca un arc"... În Cotadi şi Dragomir, primul e astupat cu un dop pe care îl împarte "în loturi inalienabile populaţiunii rurale, sperând că va putea rezolva în acest mod cu totul empiric şi primitiv delicata şi complicata chestiune agrară" . Schiţa Algazy şi Grummer e... textualistă, serios-hilară. Amândoi "eroii" se hrănesc cu gunoaie. Al doilea, "găsind din întâmplare şi câteva resturi de poeme, se prefăcu bolnav şi, sub plapumă, le mâncă singur pe furiş", adică "tot ce rămăsese bun în literatură", pe care, în urma unei încăierări carnavaleşti, îl debordează. Amicul Algazy, "în pântecul căruia fermenţii băşicii înghiţite începuseră să trezească fiorii literaturii viitorului, găsi că tot ce i se oferă este prea puţin şi învechit" etc. Şi literatura, ca o "epifanie derizorie", intră sub incidenţa mecanicii placate pe viu. Convenţiile se compromit prin nonsens şi intertextualitate burlescă, prin trecerea şocantă de la real la textual şi invers. Însuşi limbajul se află într-o stare de avansată devalorizare.
Pentru literatura română, Urmuz reprezintă cazul-limită, aşa cum pentru suprarealismul francez fusese Lautréamont. Cultivând fantomaticul, absurdul, oniricul, sarcasmul, ironia cordială sau acidă, aceşti scriitori vizionari provoacă distorsiunile artei moderne, acea deconstruire începută de Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé şi dusă până la performanţele literaturii absurdului din vremurile mai recente. Într-o lume agonizând, conflictele se produc între personaje şi o absenţă în faţa existenţei aberante: divinitatea, raţiunea, afectivul. În paginile sale "bizare" , Urmuz reconstituie un univers fictiv potopit de locuri comune, prin parodierea temelor, motivelor, personajelor şi imaginilor strandardizate. Metoda este a "dicteului automat". Realul e transformat potrivit cu noile cerinţe ale imaginarului. De aici rezultă impresia de bizarerie, ilogic, burlesc şi mister. Epopeea bufă, extravagantă, are mai mult tragism decât umor, la fel cu viaţa acestui iubitor de muzică şi de boemă, sobru, melancolic şi ciudat, care s-a sinucis la o vârstă când opera abia începe să capete contur bine identificabil.
Mai trebuie spus, pe scurt, că în pofida abandonării modelelor tradiţionale, a retoricii anterioare, în spatele acestor texte, ce par lipsite de orice normative interne, există anumite coordonate în stare să facă din "metoda" absurdului urmuzian un mijloc inovator. Avem de-a face cu un mecanism de perfectă luciditate în mânuirea limbajului cu semnificaţie multiplă. Despre scrupulul scrisului, caragialesc, Arghezi consemnează reacţiile lui Urmuz când i s-a cules prima scriere pentru tipar: "Se scula în toiul nopţii şi trimetea o scrisoare foarte urgentă, ca să mă întrebe dacă virgula de după un Ťcăť nu ar fi fost mai bine să fie trecută înainte. L-am descoperit noaptea împrejurul casei, sfios, neliniştit, timorat sau în transă de speranţe dacă se găseşte sau nu un miez în proza lui, dacă nu cumva e vorba de o eroare, îndemnându-mă când să o public şi când să o distrug, când să o însoţesc de o notă elogioasă, când să-l înjur. A corupt lucrătorii din atelier ca să-i schimbe fraze şi cuvinte pe care a trebuit să i le restabilesc, redactările anterioare fiind cu certitudine mai bune". Strategia "textuală" intră în conjuncţie cu o realitate exterioară, neutralizându-se reciproc. De aceea cele mai groteşti momente sunt compromise în existenţa lor evenimenţială şi prin condiţia ce li se inculcă de produse ale scriiturii. Nu e vorba de o "comedie a limbajului", ci de insolitul raportului real-imaginar. Termenii alăturaţi aparţin unor zone total incompatibile, iar, pe de altă parte, "personajele", caricaturi ale realului, denotă automatismele, reificarea fiinţei umane, alienarea, regresiunea în elementar. Şi aşa, situate la graniţa irealităţii, "paginile" creează lumi groteşti-fantastice. Nu-i deloc exagerat când se identifică în "antiprozele" lui Urmuz o conştiinţă estetică, fără de care nici n-ar intra în discuţie. Iar orizontul lor are un ecou identificabil în convergenţa cu starea de spirit a vremii, relevată şi în "antcomediile" ilustrului urmaş Eugen Ionescu.
