Numărul curent: 17

Eseu:
În simbolismul corpului de Dan Hăulică

Oricît s-ar voi radicală, dispusă a se rosti fără tăgadă, la modul tranşant al manifestelor, operaţia artistică, atunci cînd ambiţionează o anume anvergură, implică întîlniri între versante; şi complementarităţi active, de imprevizibil impact.

Astfel, domenii aparent distante nu-şi refuză alianţe nesperate, paradoxal prielnice pentru propria lor adîncire identitară. Antiteza, chiar şi ea, poate arunca punţi între maluri opuse, mai degrabă decît să le înstrăineze unul de altul: ca în faimosul enunţ hippocratic, despre scurtimea vieţii, faţă cu destinul prelung care e arta. Sentinţa, deschizînd cartea Aforismele , rămase de la străvechiul tămăduitor, ne îndeamnă să întreţinem, peste disimetrii, perseverenţa unor nostalgice apropieri, cum istoria ne-a dăruit şi în veacurile de mai tîrziu. Nu i se datorează unui medic, Giulio Cesare Scaligero, la vremea Renaşterii, într-o oe c , astfel intitulată, cea dintîi reevaluare importantă a doctrinei aristotelice despre tragedie? Şi cine, în cheie acut sensibilă, avea să anticipeze asupra unei asumări comprehensive a ermeticului Mallarmé, dacă nu admiratorul său din tagma chirurgilor, eminentul Henri Mondor?

Devenită precauţie pedagogică, trecerea, cîţiva ani, prin asprele delicii ale umanităţilor, la nivelul limbilor clasice, îi apăruse venerabilului nostru profesor, esteticianul Tudor Vianu, ca o pavăză de neînlocuit şi un imbold, totodată, cînd îşi menea feciorul unei cariere medicale. Dimpotrivă, a face un popas întîi, la exordiul formaţiei studioase, prin miros de formol şi a înfrunta, dezolant cumulativă, alinierea cadavrelor pentru disecţie, i-a fost prescris tînărului Bogdan Lascăr, drept exorcism la adresa unor prea încrezătoare ispite.
Dacă „arta se întîmplă”, happens, dincolo de planificări laborioase, – cum pretindea Oscar Wilde, pentru a sublinia partea de insondabil a reuşitelor –, asemenea detur programat prin anticamere înţelept alese n-are cum substitui factorul determinant al unei evoluţii. Dar poate instiga înspre nevoi de curiozitate încă inedite şi suscita impulsuri care să rodească: pe un tărîm marcat bunăoară, de contiguitatea cu exemplul patern, al unui virtuoz în intervenţii de chirurgie salvatoare, internaţional recunoscute, cum e profesorul Ion Lascăr.
Ecouri multiple, însoţind atare spectaculoase izbînzi, erau de natură să-l aţintească pe tînărul ucenic asupra situaţiilor de un accent particular, de o fremătătoare urgenţă. Probante, incontestabile, succesele profesorului te aşteptai să facă direct irupţie întrun cuget tineresc, după o logică a imediatului. Împrejurări crunte, – cutare accident de muncă retezînd groaznic o mînă –, zguduitor, presiunea lor near biciui memoria cu imagini inconfortabile: cu livida fascinaţie exercitată de mîna sardonicului Lacenaire, cînd, după execuţie, o evoca poetul, în Emaux et camees; ori cu ameninţarea tenace, fatidică din La main d'ecorche , pe care personajul povestirii lui Maupassant credea că o exorcizează atîrnînd-o la cordonul de sonerie, la uşa de intrare şi apoi în alcov. Nimic, însă, aici din aura de straniu a unor maleficii asasine ori din fantasticul de iraţionale suprapuneri, parazitînd nu o dată răscrucile deciziilor stringente. Prompt, de o imperioasă promptitudine, profesorul ceruse fără zăbavă mîna zănatec azvîrlită la gunoi; care, grijuliu recuperată, obiect de benefică taumaturgie, se găsi din nou în viul ţesuturilor şi al unei funcţionări normale. Dintr-un lest lamentabil, chirurgia izbutise a reconstitui unealta suprem eficace a umanului.

Livrescul, recursul la reperele lui, pînă departe invidiabile – „Omul e inteligent pentru că are mîini”: Anaxagoras – n-ar da totuşi seamă, îndeajuns, de încrederea zdravănă cu care ne fortifică atare episoade. Revelaţia, de ordinul faptelor, ne potenţează neîndoios, căci atinge plenitudinea structurii noastre esenţiale.
De la această plenitudine, cu ea solidară, îşi reazămă arborescenţa o estetică a conceptului homo faber. Ambiţioase repertorii, ale densităţii de eforturi care e istoria – Enciclopedia franceză din veacul al XVIII-lea, în primul rînd – au realizat, în planşe admirabile, convingătoare trimiteri descriptive, la multitudinea uneltelor alcătuind civilizaţia. O linie vectorială, ducînd pînă la Bauhaus şi la atîtea alte exaltări tehnologice, s-a continuat de-a lungul secolului al XX-lea, împreună cu orgoliul şi îndatorirea unui tip de intervenţie, proiectivă şi practică, asumînd dominator natura. Ceea ce însă generaţii mai noi încearcă desluşit este să nu se stabilizeze într-o relaţie care acceptă o anume exterioritate a mijloacelor, faţă cu materia şi forţa intrinsecă a realului. Bogdan Lascăr aparţine opţiunii pentru un asemenea parteneriat creator, avid să provoace identificări de substanţă. După anii de contact, în pragul medicinei, o formaţie completă în aria artelor vizuale i-a orientat astfel aplicarea la obiect, încît să nu urmărească fragmente muzeal ilustrative, ci, mai curînd, semnale de pătrundere în interioritatea fiziologică a unui cîmp de eficienţă.
Intră, în acest soi de inducţie, chemarea unui labirint energetic pe care îl adulmecă neostoit artistul. Sar spune, îl aspiră irezistibil, dar nu pentru un plonjon abisal suscitînd mobilizări psihanalitice, – cîtă vreme ţinta avută în vedere rămîne proeminent fizică şi căutătorul îmbrăţişează, înaintînd, un traseu cu ieşinduri de modelaj volumetric.

Nu sînt asimilabile, desigur, truculenţele acestui modelaj, retorica lui implicită şi pînda singulară ce prefăcea instabilul în monumental, injectînd seu de oaie în vinele cadavrelor, pentru rezultate exorbitant patetice – ecorşeurile obţinute de Honoré Fragonard, umane şi animaliere, Om cu mandibula, Cal si calaret – azi descoperite cu uimire în colecţiile anatomice de la Maisons- Alfort. Altcum decît înspre glaciaţiuni cu efect compact, prodigiile la care visează în prezent compatriotul nostru bucureştean tind la un dinamism de speţă prevalent organică. În recentele întocmiri care umplu vajnic atelierul lui Bogdan Lascăr, massa e frămîntată după un ritm al compulsiunilor netemătoare. „Inclasabile”, îşi judecă tînărul plastician pornirile, raportîndu-le totuşi la o metodă de abordare, de el numită „sculptura neuro-fiziologica”.

Cărţile aruncate pe masă, formula aceasta, dezvăluită ca într-un gest de provocare, să nu ne dea iluzia unui jucător exasperat, care-şi reneagă inerenţa şi se blochează voluntar în imposibil. Mereu deschise unui impact senzorial, explorările mai înainte citate propun traiectoriei lor de analogii să integreze „imagini ale unor cîmpuri intra-neuronale”.
Ceea ce promite constructivităţii, de totdeauna implicită în conştiinţa anatomică, să înscrie tensiuni contradictorii, pînă la nivel infinitezimal. Ne amintim, alcătuirii statornicite în planşele sale ilustre, Vessalius, marele flamand, îi hărăzea o lectură coerentă sub denominaţia Fabrica corporis humani. Termenul, de provenienţă latină, de utilizare inteligibilă în evocările picturii italiene, trimitea deopotrivă spre construcţiile de fantezie ce răsăreau ornamental în parcuri peisagere. Anatomistul îl putuse afişa emblematic, deoarece, de la antici, de la Vitruvius, se răspîndise ideea că edificiul trebuie să asculte, şi el, de acea perfectă corespondenţă reglînd modular proporţiile comensurabile ale membrelor, hotărînd noima geometrică a trupului uman. De la atare conivenţă compoziţională privind ansamblurile, de la proiecţia arhitecturală căreia îi aducea omagiu titlul ales de Vessalius, trecerea la intra-celular seamănă cu disponibilitatea pentru un statut trepidant, sarcastic îmboldit de salturi şi metamorfoze.

Dacă percepţia spaţiului de explorat îi trezeşte artistului pofta de a se scutura năbădăios de inerţii, şi trimiterile lui polemice au în vizor „un relicvar prăfuit al proiectelor parafate” – cum, fără ocol, anunţă nişte preliminarii la actuala expoziţie –, am greşi, de bună seamă, şansa de balans recuperator pe care autorul nu încetează să o întrevadă, în sistemele plastice care viază. Disponibilitatea, aşadar, este de căutat şi în poziţionarea obiectului artistic, nu numai în firea ireductibilă a creatorului.
Despre demiurgia celor care au dobândit valoare de paradigme, pentru istoria artei moderne, se ştie, din fericire, că nu recuză aportul graţiei şi al capriciului, – căci, dimpotrivă, gravitatea se lasă firesc întregită prin alegra, tonica dimensiune a lui homo ludens. Pentru că îi comentase pătrunzător creaţia, încă din 1934, J. J. Sweeney îşi îngăduia să aducă peste ani, în prefaţa la un ataşant catalog, închinat americanului Calder, această mărturie sezisantă. Criticul devotat culegea acolo, pentru Calder, sculptorul inefabil, elixirul unei hître înţelepciuni, bătrînă şi mereu proaspătă, izvorîtă de pe meleagurile noastre. „Cum o spunea adesea prietenul său Brâncuşi: Pentru ca o artă să nu îmbătrânească, trebuie să imite animalele. Ce fac ele? Se joacă.”

Însă jocul însuşi, insinuat în obiectele croite de artist, poate să însumeze interacţiuni care tind către un echilibru fluctuant. Fără să vrei, la o atare răscruce de înţelesuri, memoria iveşte o referinţă care s-a impus, care şi-a instalat fără zgomot insolitul ei suav în orizontul artei contemporane; şi într-un orizont de aşteptări unde constituie o surpriză şi totodată o calmă, încrezătoare apariţie. Aţi înţeles, este întîia sculptură imaginată pentru a pluti ca o învoaltă floare, candid, pe întinderea de ape din parcul de la Otterlo, faimosul Kröller-Müller: cel mai fericit muzeu european în aer liber, prilejuindu-ne, spontan şi exhaustiv, să parcurgem şi să gîndim laolaltă semnele miliare ale îndrăznelii sculptorice, pe durata întreagă a secolului XX. Martha Pan, căreia i se cuvine elogiul pentru această rîvnită depăşire a datelor statice proprii artei sale, vădea, procedînd aşa, livrîndu-se elementului lichid şi mobilităţii aquatice, o atitudine de campion loial, care ştie a-şi omologa simplu şi elegant biruinţa. Cînd, mai tîrziu, ne-am întîlnit, într-un simpozion UNESCO pe care-l conduceam la Praga, şi apoi în atelierul prietenos, din La Vallée de Chevreuse, mi s-a întipărit tocmai putinţa ei de a-şi recunoaşte fără crispare îndatoririle şi filiaţia ei morală; fervoarea cu care, tînără emigrantă, abia prinsă în agitaţia Parisului, dorise a se confrunta cu magistrala simplitate, pilduitor întruchipată de Brâncuşi.

A disloca sculptura din spaţiul ei securizant, a o trimite dincolo de soclul şi de elementele de ambient care o imobilizează protector, spre a-i încerca virtualităţi noi, în mişcare, a fost, de asemenea, pentru Martha Pan, o probă nicicum banală, dincolo de servituţile decorului, atunci cînd a consimţit la un dialog dansant, între Maurice Béjart şi un artefact al său, din lemn, Le Teck, dintr-o speţă asiatică imputrescibilă. Dacă revine, în rîndurile de faţă, momentul acestei conjuncţii, care a rămas episodic la Béjart, e pentru că totuşi punţii dinamice, astfel atinsă, demersul actual descris de noi, al tînărului plastician român, îi aduce cumva răsfrîngeri în perenitate. O conexiune ce alătură corp uman şi obiect, obligîndule să-şi imprime reciproc mişcare, o neîntreruptă înmănunchiere funcţionînd dual, susţin, la Bogdan Lascăr, ca o garanţie, dispozitivul propunerilor avansate în această fază. Pîndind deplasările de echilibru, chiar şi la o scală mai amplu dimensionată, – unde tabloul inserează cîteodată mari suspensii de vid, între rama opulentă şi suprafaţa propriu-zisă a picturii – îi prieşte autorului să declanşeze, consecvent, în structura elaborării, un veritabil du-te-vino al centrului de greutate. Nu-i de mirare, spre a concretiza metaforic fluctuaţia, pentru el imperioasă, Bogdan face apel la sugestiile unui domeniu sportiv, în care gestul corporal reiterează săgetător nevoia de a-şi menţine echilibrul, pe un suport pierdut şi mereu regăsit, într-o emulaţie curajoasă cu deferlanta valurilor. Prin analogie, obiectul impersonal, constituind, şi în cazul artei, suportul aventurii, se lasă echivalat în chip semnificativ: shaper, după termenul comun denumind, în engleză, artizanul ce fabrică, pentru surf, planşa plată menită a răzbate viteaz, unealta instabilă a cavalcadei marine.
Desigur, a întreprinde o instalaţie totală, cum se voieşte această expoziţie, urmînd a-l reprezenta pe autor pînă departe, la Golful Persic şi în India, include mostre de travaliu care nu încap în limitele unui exerciţiu satisfăcut de sine, ca o activitate de fitness, fără acoperire morală. Peste tiparele unei volumetrii inconturnabile, artistul îşi hotărăşte să cumuleze variaţiuni opţionale, să se aplice nebănuit structurii, grijuliu, aproape tandru, să o învelească în straturi de pastă colorată, anume exemplificînd diverse stadii de diluţie. Menajează alcătuirilor sale un fel de planturos ingenuu, una lîngă alta, ar compune o neştiută scenografie, ce nar avea a se dezice de imbolduri verosimile, dinspre un Dubuffet cordial: plapumă de nori care se bulbucă după impulsiuni inocente, care coboară fără ameninţare printre noi.
Desene aluzive, poposind pe suprafeţele de textură şi incurvare diversă, dau glas, şi ele, unui apetit de cuprindere ce nu se împiedică în consideraţia pentru gramatica fragmentaristă a genurilor ori pentru stricta ruptură dichotomică narativ - abstract. În răspăr cu preceptele absolute, tăios edictate, printre aceste lacome concreţiuni oferite de atelierul tînărului Lascăr, te-ai crede în libertatea unui teatru fără argument, în făgăduinţa unui spaţiu care îşi interzice să îngusteze şi să mortifice.

Asta nu se petrece precum un abandon, căci îl susţine pe ipoteticul scenarist, în căutarea sa, gustul unei supleţe interogative, care îi comandă să nu lase deoparte, retractil, ceea ce ar fi un plus de identitate. Seminţe, vestitoare ale unui asemenea aport, şi-au făcut loc demult, în schimburile miezoase dintre civilizaţii, le-am putut ghici traversînd promiţător, prin secole aprige, ducînd, cu ele, nădejdea unor pozitive eforturi de comprehensiune. Îmi place să relev, sub arcul acestui elan, rîvna lipsită de prejudecăţi, înalt echitabilă, de care a fost în stare un notoriu literat italian, Pietro Citati, în pagini cutezînd să trateze despre Biblia vazuta din Islam. Aparţin unei cărţi de riguroasă forţă analitică, dar şi de nobile perspective contemplative, – o apariţie princiară în zona eseului contemporan. Citati îşi aşază în franceză explorările sub vocabulul Lumiere de la nuit, dar zăbava lui nul reţine doar prin galerii subterane ale admiraţiei. Căci, scriind despre cărţile fundamentale, echivalînd eseul cu o Carte a Cartilor, prin ele autorul povesteşte însăşi lumea. Pentru care, în amonte, imaginaţia musulmană îl pusese pe Allah să creeze, înaintea cerului şi a pămîntului, a soarelui şi a lunii, pînă ce urma să nemurească aceste viitoare minuni: calamus destinat să le preexiste, să le scoată din neant, la dictarea divinităţii.
Iată de ce un excurs de aparenţă centrifugală, pe orbite apte să producă alienare, nu scapă nicicînd, la Pietro Citati, din strînsoarea fertilă a determinărilor care îl adîncesc pe contemplator în sine, în condiţia lui irefragabilă. Apetenţa exotică se rezolvă nu în pitoresc, ci în stimul către o autenticitate responsabilă, lucid asumată. Cînd, bunăoară, traiectoria lui modernă se roteşte în vîrtejul unei opere de prolifică amintire, pletoasă precum o cometă, – cele 120 de volume din Analele Profetilor si Regilor, redactate în secolul al X-lea de Abu Gafar Mohammed Tabari, trăitor prin Persia, Syria şi Irak – cînd, inevitabil, se referă la rezumatul alcătuit de vizirul Bal’ami din Khorasan, eseistul occidental culege, desigur, răsfrîngeri din splendoarea unei vizualităţi himerice, aceea proprie poveştilor arabe din O mie si una de nopti. Luăm cu noi, citindu-l, luciri fără seamăn – Muntele Qaf, de pildă, şi orizontul unde totul, de la cetăţi la unduirea nisipului, iradiază smarald, cu profuziune ireală. Însă Geneza biblică, repovestită în termenii lui Tabari, respectuos şi totodată vivace, poartă un sigiliu de originalitate complexă, admite modulări semnificative, care atribuie umanului o dimensiune impresionantă, cantitativ dar şi psihologic. Întîiul om a cunoscut o talie originar imensă, Gabriel, arhanghelul, o reduce lent la 90 de metri. Adam, împins astfel înspre sol, către călcîiul existenţei, plînge că nu mai poate auzi, din înălţimi, vocea îngerilor. De fapt, un hohot patetic zguduie pe dinlăuntru ficţiunea, în scenariul ei arabo-persan. Iar înaintea acestor tribulaţii, cînd creaţia de către Domnul nu se desfăşura lin ca în Geneza ebraică, Îngerul Morţii intrase şi el în scenă, pogorînd spre Mecca, să culeagă argilă de toate soiurile, neagră, albă, roşie, albastră, galbenă, şi s-o ofere Domnului. Sub ameninţarea zădărniciei, aşadar, toleranţă faţă de o multiplicitate necesară! Sau, dacă adoptăm obişnuinţe ale verbului, actuale, îndemnul străvechi al mileniilor, acest refuz anticipat al discriminărilor de culoare, s-ar citi ca un multiculturalism avant la lettre.
În adaosurile grafice la structuri care le acceptă, în contorsiunile lor cîteodată aluzive, Bogdan Lascăr nu se revendică de la vreun crez de politică manifestă. Ecou la ritmul şi rima evenimentelor, ele sunt întrucîtva, întro ţară din Est, încercată de totalitarism, unde ne-au dat apoi tîrcoale iluzii numeroase, crescînd dintr-o revoluţie controversată. Frîngeri şi dezorientări morale, ce s-au produs în situaţii vehement răsturnate, suspinul legitim după o normalitate nostalgic întrevăzută, – n-ar fi total nedrept să invocăm, pentru un atare ambient, întorsătura de obidă care-l asalta pe un poet neliniştit, Emil Botta, în urmă cu decenii. Expresia ne răsare, inventivă şi amară, în Intunecatul april , – spre a-şi defini starea de suflet, el vorbea despre nepace.
Parcă spre a forţa, la rîndul său, habitudini de vocabular, şi încă de terminologie de multă vreme rostuită, tînărul nostru plastician s-a îndemnat să atragă atenţia, de data aceasta printrun semnal disociativ, nu prin vreo vlăguită aglutinare, asupra primejdiilor care ne apasă. Abordînd însuşi punctul de plecare al unei întregi arborescenţe, pentru tot ce nomenclatura savantă designa prin neura, el îşi rezervă o lectură pe româneşte, întorcînd spatele etimonului hellenic. Neura, deci, divizată necanonic, a devenit neura: no anger, echivalează el, pe englezeşte. Negaţia, fortuit introdusă în corpul cuvîntului, mută noţiunea la antipodul pornirilor reprobabile, de violenţă şi vrăjmaşă obstinaţie. Deloc ortodox, sub raport lingvistic, voluntarismul interpretării ţine să mobilizeze fiziologia neuronală pentru o utopie redemptoare. Postulat mai degrabă poetic, – căci, iată, nimerit între uneltele visării artistice, scalpelul neurofiziologiei nu divizează doar, implacabil, nu rămîne prizonier al analizei în sine. Simbolismul corpului conţine şi putinţa unui asemenea vector, conducînd către zbaterile din adînc, pregnant purtătoare de noi configuraţii.