Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
În sens invers de Florina Pîrjol


Cînd am început să citesc pagina 239 a romanului Săgeata timpului, mi-am dat seama imediat că o sa-mi placă, şi pe măsură ce mă apropiam de pagina 1, bănuielile mi se confirmau. Povestea se apropia de final, conflictul era ca şi rezolvat, necunoscutele se converteau în date precise. Am închis cartea cu mulţumire, am pus-o în raft, după care, peste cîteva zile, m-am dus cu ea la librărie. Pe drum am mai răsfoit-o o dată în metrou, ca şi cum abia aş fi cumpărat-o. Le-am dat vînzătoarelor cartea, ele mi-au dat o sumă rezonabilă pe ea, mi-au mulţumit şi m-au mai invitat pe acolo. Am promis să revin.

Schimbi semnul, schimbi sensul. Asta e formula pe baza căreia Martin Amis, fiul prozatorului britanic Kingsley Amis, îşi construieşte romanul Time's Arrow (Săgeata timpului), publicat în 1991 şi tradus acum şi la noi de Dana Crăciun. Ideea de a modifica sensul de curgere a istoriei nu e nouă, fiind utilizată frecvent în literatura SF (Brian Aldiss, J.G. Ballard, Philip K. Dick etc.), dar aici ea nu este un mijloc de ,locomoţie", altfel spus, nu slujeşte drept pretext de intrare într-o lume aparte, ci susţine şi mai ales motivează o poveste care nu poate fi spusă decît aşa. Cînd tema e Holocaustul, e greu să nu pici în patetisme sau în clişee hollywoodiene, încercînd totodată să rămîi fidel documentului şi să nu aluneci prea adînc în groapa ficţiunii. Recentului film al lui Oliver Hirschbiegel, Ultimile zile ale lui Hitler ( Der Untergang), i s-a reproşat o excesivă umanizare a protagonistului în dauna adevărului istoric. Ceea ce nu înţeleg cei care au formulat obiecţii de acest tip e că cinematografia, ca şi literatura, funcţionează după alte legi decît cele ale perfectei adecvări la adevărul istoric. O dată prins în rama ficţională - pe orice tip de suport ar fi ea - o figură a istoriei reale devine un personaj şi ca atare nu poate fi judecat decît în limitele impuse de acceptarea acestei convenţii.

,Metoda" romanului Săgeata timpului e una cinematografică în esenţa ei: la nivelul limbajului, ca şi la cel al construcţiei, totul e pe dos, invers. Dacă vă amintiţi clipul piesei Return to innocence a celor de la Enigma, sau filmul Irréversible al lui Gaspar Noé (da, da, cel cu Monica Belucci!), atunci aveţi idee de ceea ce vreau să zic. Şi dacă tehnica e ingenioasă şi pare - la prima vedere - infailibilă cînd e aplicată la film, ea nu inspiră deloc încredere cînd e vorba de literatură. Îţi vine să zici că autorul face experimente gratuite, se joacă de-a literatura, ratînd cerinţele scrise cu majuscule în manualul marelui scriitor: construcţie monumentală, personaje memorabile, analiză şi psihologie cît de mult posibil etc. Pe scurt, nu vrea să scrie o capodoperă. Şi de ce, mă rog, ar vrea? El preferă doar să spună o poveste, prinde din zbor o idee ciudată şi isteaţă şi o speculează, ştiind cît de dură e bătălia cu americanii care au cam spus / făcut de toate în materie de literatură. De altfel, gîndeşte ca un american atunci cînd spune, într-un interviu, că scopul literaturii e ,să instruiască şi să delecteze în proporţii egale". Cam ca Pascal Bruckner, îmi vine să zic, acum că ne-a vizitat ţara.

Cu toate acestea, cartea nu e rea deloc. Scrisă sub pecetea defamiliarizării, ea reuşeşte să trateze un subiect tabu, fără să-şi atragă reproşuri şi fără să lezeze orgolii. Povestea unui fost medic la Auschwitz spusă de conştiinţa lui are ceva vesel, o veselie amară, ceva dintr-o istorie spusă unui copil seara, la culcare. O istorie terifiantă care poate fi spusă doar aşa: cu eufemisme, cu trucuri şi ocolişuri de tot felul menite să ascundă adevărul crud. Din păcate, tot analogii cu filme îmi vin în minte: La Vita č bella sau mai recentul Good bye Lenin! Cred că formula asta e cea mai convenabilă sub aspectul receptării de către un public larg, în care s-ar putea amesteca, cine ştie, gusturi, principii şi valori dintre cele mai diferite. Între momentul morţii şi cel al naşterii, pe firul cronologic parcurs invers, povestea medicului care are cîte o identitate pentru fiecare etapă a existenţei sale se derulează ca într-un peisaj suprarealist în mişcare. Naratorul e vocea interioară a lui Tod Friendly - John Young - Hamilton de Souza - Odilo Unverdorben (această din urmă ipostază fiind cea ,reală"), care, paradoxal, are discernămînt, înregistrează percepţiile şi sentimentele corpului gazdă (horribile dictu!), dar nu poate interveni cu nimic în acţiunile acestuia. Funcţia lui e aşadar una de simplă înregistrare, dar nu una seacă, de grefier, ci una colorată, uimită, mai bine zis nedumerită. Povestea poate fi expediată în trei vorbe: un medic aflat la Auschwitz unde a participat la ,experimente" pe evrei, inventînd sadice metode de ucidere în masă a acestora, fuge, o dată cu terminarea războiului, întîi în Italia, apoi în Portugalia, şi, în fine, în America. Aici începe povestea noastră ŕ rebours: moartea personajului (simultană cu naşterea conştiinţei care spune povestea), continuată de întinerirea acestuia pînă la copilărie, naştere şi stadiu de făt.

Dar nu povestea e cea care contează aici, deşi faptele, în realitate, au o gravitate care ar trebui să ne pună pe gînduri. Formula e cea care captivează, nu ştiu însă dacă, în interiorul ei, mesajul cărţii (unul umanitarist, cvasi-pacifist) nu se pierde definitiv. Holocaustul e o pată imensă pe istoria ultimului veac şi romanul lui Amis, scris la maturitate, după o carieră de succes, nu bagatelizează, nu aruncă în derizoriu, ci reproduce istoria prin ochelarii inocenţei prin care (se) vede ca într-o cameră obscură. Ca negativele unui film în care negrul e alb şi viceversa. De aici, rezultă uneori scene de o frumuseţe incredibilă, alteori de o cruzime atroce învăluită în faldurile minciunii ficţionale (nu asta o fi metafora generală a cărţii: ficţiunea care alină rănile sufletului etc. etc.?). Lumea pare a fi o grădină a raiului şi chiar cînd răul se insinuează, el trece repede, ca un vis urît. Pe măsură ce personajul întinereşte, femeile de pe stradă îi întîrzie pe retină, îi fură ochii cu rotunjimile lor. Tod zăboveşte din ce în ce mai mult în paturile asistentelor, ca doctorul Tomas din Insuportabila uşurătate a fiinţei - indiferent, grăbit, curios ca un colecţionar -, dar o iubeşte, nu se ştie de ce, doar pe Irene. Mai tîrziu (de fapt, mult mai devreme) o iubeşte pe Herta cu care se şi căsătoreşte. ,Omul cu o mie de feţe" are o viaţă plină de picanterii, aventuri de tot felul, secrete abil ascunse, frică, abjecţie, frumuseţe, cinism - cam ca în orice viaţă normală. Dar, spuneam, derularea inversă naşte ocazional scene splendide: ,Treaba asta cu taxiurile galbene e cum nu se poate mai bună. Sînt întotdeauna prin preajmă cînd ai nevoie de ele, chiar şi cînd plouă sau cînd se închid teatrele. Pun banii jos imediat, fără nici o întrebare. Întotdeauna ştiu unde te duci. Sînt grozavi. Nu-i de mirare că stăm acolo ore întregi, făcînd cu mîna sau salutînd - salutînd acest serviciu minunat. Străzile sînt pline de oameni cu braţele pe sus, uzi leoarcă şi istoviţi, mulţumind taxiurilor galbene" (p. 98). Scenele de amor, cu dialogurile afectate între amanţi, cu etapele inversate şi gesturile mecanicizate prin această răsturnare, au ceva caraghios, dar sînt într-un fel verosimile, semn, probabil, că viaţa e imprevizibilă şi anapoda, mai ales cînd e vorba de iubire. Aşa arată o scenă de despărţire, una din cele o mie din decursul unei vieţi, dar cu semnul minus în faţă: ,Pentru că asta-i ciudat cînd vine vorba de astfel de relaţii cu femeile: capeţi totul la prima întîlnire. Mă rog, din cînd în cînd, la a doua întîlnire, dar în general e prima. Invazie instantanee. Invazie şi stăpînire instantanee. Nu-i nevoie decît de o oră, maximum două. Dumnezeule, poţi să te duci la o femeie, la un colţ de stradă şi să începi să strigi la ea şi, zece minute mai tîrziu, e înapoi la tine acasă, unde face tot felul de lucruri. Nu de puţine ori primul contact fizic, prima atingere a fost o palmă sau o îmbrîncitură: mîna ei pleznind expresia de uşor... ce? nesaţ? dispreţ? de pe faţa lui Tod " (p. 78).

Iată cum insolitarea are cîştig de cauză (limbajul şi construcţia deopotrivă). Formaliştii să trăiască! O scenă extrem de banală devine expresivă o dată cu infuzarea într-o baie de nou şi acţiunea capătă sensuri pe care nici nu le bănuiai. Lumea asta cu fundul în sus e mai frumoasă decît cea adevărată, asta încearcă să ne spună, tandru, Martin Amis. Cu doctori nazişti care resuscitează morţi la Auschwitz, cu Kennedy care renaşte într-o secundă pe străzile Dallasului, cu femei care cedează de la prima întîlnire, cu ploi care se întorc în cer şi maşini care se repară miraculos, cu vapoare care îşi şterg urmele pe măsură ce înaintează adînc în mare. Cu păcate care devin fapte bune şi crime care devin isprăvi taumaturgice.

Prozatorul britanic nu ştie fizică şi e bine că nu ştie (ne ajunge Pynchon!), altfel ideea lui s-ar fi prăbuşit în eşec, parazitată de complicate hăţişuri scientiste, cu atingeri de SF care, aici, n-au ce să caute. Documentarea lui se reduce la lectura unor cărţi de istorie (menţionează acest lucru la final) şi a unor manuale de medicină. Restul e imaginaţie, strunită cu grijă, întinsă cu bun-simţ pe puţine pagini (o astfel de formulă nici n-ar fi rezistat pe spaţii exagerate). Imaginaţi-vă un Primo Levi cu mai puţină vocaţie a tragismului şi a gravităţii, poate cu o doză de umor negru în plus şi cu o pasiune pentru subiecte ca Holocaustul, venită, pînă la urmă, tot din revoltă, durere şi mirare neputincioasă. Săgeata timpului e fluctuantă, iar limitele şi cuantificarea vieţii sînt relative. Pe scurt, trăim într-o realitate entropică. Postmodernism /-itate? Meserie!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara