Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
În replică - Mărturie mincinoasă de Ioan-Aurel Pop


Citesc în Observatorul cultural o pretinsă mărturie a dlui Marin Mincu despre Marian Papahagi şi mă cutremur. Se spune acolo pur şi simplu că ,Marian Papahagi nu credea în literatura română". ,Dezvăluirea" vine ca o revelaţie de taină, inedită, făcută de un ,martor", pentru a nu îngropa în uitare o chestiune importantă de istorie literară?

Ma întreb cum poate un om de cultură să afirme cu seninătate ceva atât de grav despre un confrate care nu mai poate confirma sau infirma "mărturia" şi despre care toată lumea ştie că a trăit pentru literatură, pentru cea română, pentru cea universală, pentru literaturile neolatine, pentru literatura italiană. L-am cunoscut pe Marian Papahagi din 1976, în ambianţa "Echinox"-ului de la Cluj, unde "creştea" tineri apţi să ilustreze literatura română, s-o cunoască, s-o înţeleagă, s-o perpetueze. În acelaşi timp, preţ de vreo două decenii, înainte de a reînvia studiile de italienistică la Cluj (fapt petrecut după 1989), Marian Papahagi a seminarizat şi predat literatură română multor promoţii de studenţi. A făcut-o cu o pricepere de neegalat şi a stârnit numai admiraţie, după cum mărturisesc la unison studenţii de odinioară, azi ei înşişi creatori pe tărâmul literaturii române. Peste tot prin lume a purtat mesajul culturii româneşti şi al literaturii române, al cărui produs s-a considerat şi a fost. Chiar şi când l-a tradus în româneşte pe Dante sau când a predat limbă şi literatură italiană a făcut-o în contextul cultural al universului românesc, a fost peste tot perceput ca un produs de excepţie al spiritului românesc, al literaturii române. Avea un dar special de a atrage, de a fascina, de a convinge când vorbea despre literatură, despre creaţia literară.

Fireşte, Marian Papahagi nu a fost un protocronist, un autohtonist, un admirator necritic al creaţiei româneşti. A fost mereu un spirit critic, iar în acest context, ca orice specialist în domeniu, a repudiat adesea nonvalorile, a respins anumite pretinse creaţii şi nu s-a implicat în acţiuni "de masă" de "difuzare" a culturii româneşti. Aceasta nu dă însă dreptul nimănui să-i conteste calitatea de exponent strălucit al literaturii române contemporane. Iar directoratul său la Accademia di Romania din Roma a fost un imens serviciu adus culturii româneşti, de la serile lilerare, de la colocvii, de la conferinţele cu scriitori români contemporani până la reînvierea tradiţiei bursierilor statului român în Italia. Oricine poate constata ce amintire extraordinară, unică, a lăsat Marian în mediile culturale italiene, între intelectualii de marcă italieni, cărora le-a stârnit interesul pentru literatura română. Consider că este mai mult decât o denigrare să i se conteste lui Marian Papahagi calitatea de promotor al culturii/literaturii româneşti, mai mult decât o răutate. Este un atentat la memoria culturală românească, al cărei martor, inclusiv în calitate de istoric, am fost. Marian, ca orice fiinţă umană, a fost supus greşelii şi poate fi criticat, pentru unele aspecte punctuale ale activităţii şi creaţiei sale, dar nu pentru "neîncrederea" sa în literatura română sau pentru că "nu a făcut nimic pentru literatura română"! Cu atât mai mult cu cât unicul său vehement critic, atentând grav la memoria lui Marian Papahagi, negându-i orice contribuţie în favoarea literaturii române, se plasează pe sine pe cele mai înalte culmi ale propagării literaturii române peste hotare, în Italia. Decenţa ne obligă să avem mari îndoieli în legătură cu procedeul, utilizat din păcate destul de des. Suntem departe de a nu recunoaşte şi aprecia meritele de traducători şi de promotori ai literaturii române în Italia, merite deţinute de o pleiadă de creatori români şi italieni, dar nu cu preţul "eliminării" unora spre a-i evidenţia pe alţii. Nu cred că există vreun cunoscător care să nu recunoască şi aprecieze meritele dlui Marin Mincu în promovarea literaturii romane în Italia, alături de unii dintre cei mai cunoscuţi românişti italieni. Dar nimeni nu deţine vreun monopol în domeniu, iar mijloacele de slujire a unei idei sunt variate.

Dacă nu se găsesc alţii să ne laude, o putem face şi noi înşine din când în când, cu discreţie şi bună-cuviinţă. Dar a-i denigra pe cei care nu mai sunt printre noi - valori incontestabile ale culturii noastre - sau pe cei care nu ne împărtăşesc opiniile despre cultură (de exemplu, pe Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameşteanu şi alţii), pentru a ne face singuri piedestaluri, pentru a ne etala listele de lucrări, pentru a ne ridica propriile statui, este exagerat, lipsit de etică, lasă gust amar?

Iar memoria lui Marian s-o lăsăm netulburată, fiindcă va mai trece mult până când un alt român, într-o viaţă scurtă, va face ceea ce a făcut el, pentru cultura/literatura română în Italia şi în lume.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara