Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
În oglinda protomodernităţii de Gabriela Gheorghişor

Între cercetătorii care şterg colbul de pe filele îngălbenite ale arhivelor noastre istorice, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este astăzi un nume de referinţă.
Autoarea s-a dovedit deja o exploratoare pasionată şi perspicace a unor veacuri din zorii modernităţii româneşti, având ca hârtie de turnesol cortegiul instituţional sau clandestin al relaţiilor erotice: În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea (Editura Humanitas, 2004) şi Focul Amorului: despre dragoste şi sexualitate în societatea românească: 1750-1830 (Editura Humanitas, 2006). Călătoriile prelungite în alte timpuri, capacitatea de empatizare şi visătoria pe marginea documentelor au stimulat însă şi impulsul creator, într-un delicat şi pitoresc roman de epocă: Evgheniţii (Editura Humanitas, 2006).
Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti. 1750-1860 reprezintă, astfel, o continuare firească a investigaţiilor Constanţei Vintilă-Ghiţulescu. Ca şi în celelalte volume, urmând metodologia Şcolii Analelor, sunt exploatate arhive inedite, administrative, judiciare şi bisericeşti, dar şi memorii ale băştinaşilor sau ale călătorilor străini prin Ţările Române, hronografe şi epistolare, presa vremii şi codurile de legi. Cercetătoarea descrie şi analizează comportamentele, moravurile, credinţele, tot ce ţine de configuraţia identitară a celor trei clase sociale enunţate în titlu, de-a lungul unei perioade de mişcare a plăcilor tectonice ale vechii orânduiri (în special, epoca adoptării Regulamentelor Organice). Excursul său este mai ales unul de istorie a mentalităţilor, relevând, totodată, dificultăţile procesului de modernizare incipient. Liniile generale ale acestui proces istoric de durată (Catherine Durandin, în Istoria românilor, consideră că aproape jumătate din punctele reformatoare ale Proclamaţiei de la Islaz nu au fost atinse nici până în contemporaneitate) sunt îndeobşte cunoscute (imitarea modelelor Europei Occidentale, rolul agenţilor modernizării jucat de Puterile străine, importanţa elitelor autohtone, de regulă şcolite în Apus, ca actori ai fenomenului emancipării şi progresului), dar studiul Constanţei Vintilă-Ghiţulescu, înainte de a ne arăta vârful aisbergului, ne coboară la nivelul basic, al micro-istoriilor şi al detaliilor de viaţă cotidiană, unde descoperim etiologia mersului (împiedicat al) poporului nostru spre modernitate. Iar din punctul de vedere al prezentării tarelor mentalitare, cartea îşi relevă o stringentă actualitate. Sigur, autoarea se aşază de la început în hamacul (relaxării) cercetătorului postmodern care spune o „poveste“ istorică, o „ficţiune“ a interpretării datelor de arhivă, fără pretenţia găsirii adevărului. Dacă există însă chiar şi „un adevăr al minciunilor“ (Mario Vargas Llosa), cu atât mai mult se pot iţi, din borangicurile istoriografice ale semnatarei rubricii Ceaslov Story, adevăruri despre o societate incapabilă să se lepede de tiparul paternalist, incapabilă să umple formele cu fond, să cureţe rugina, şi nu doar să o acopere cu vopseluri frumoase. Valabile atunci şi – aş adăuga – şi acum. Căci „Totul se sfârşeşte şi nimic n-au început încă“, după cum spunea, cu exasperare, liberalul Constantin A. Rosetti, într-un articol din 1856, publicat în Steaua Dunării.
Reformele impuse de Regulamentele Organice au realizat, cel puţin formal, trecerea spre o organizare social-politică de tip modern a Principatelor Române. Adunările Obşteşti, forme rudimentare de parlamentarism, instituirea unui aparat birocratic-administrativ (slujbaşi deveniţi funcţionari publici, beneficiari de pensie), profesionalizarea unor bresle prin înfiinţarea de şcoli, încercările de secularizare a statului (deşi mitropoliţii făceau parte din Adunările Obşteşti), reglementarismul (circulare, manuale, gazete – ca instrumente de „luminare“, instruire şi responsabilizare a maselor) etc. sunt paşi necesari pe traseul îndepărtării de feudalism. Cum funcţionau însă în realitate motoraşele schimbării la faţă a ţărilor române? Marea boierime îşi păstrează privilegiile de castă, menţinându-se la cel mai înalt nivel politic-administrativ prin grupuri de putere şi de prestigiu, susţinerea domnului ori opoziţia înverşunată (jalbele la consulate, cel rusesc, în primul rând, sunt la ordinea zilei) se manifestă după interesele personale (împărţirea dregătoriilor), zgomotul gâlcevilor publice acoperă lihtisul şi delăsarea membrilor Adunărilor Obşteşti („dezbaterile şi hotărârile privind proiectele de legi se întind pe ani. La 15 martie 1840 abia se încheia analiza bugetului anului 1835“), vinderea titlurilor boiereşti constituie o afacere pentru domni, care speculează obsesia parvenirii în rang (vornicul Iordache Golescu ironizează acest aspect scriind că „sunt mai mulţi boieri decât slugi“, „zece barbe de-o para“), ajungânduse chiar şi la „boeriia cu sila“, căftănirea fără voie a unor negustori sau ţărani înstăriţi pentru a le lua banii (cazul Vodă Mavrogheni). Distribuţia de pitace ca sursă financiară sau ca recompensă pentru diverse servicii dovedeşte absenţa unui cod al onoarei în rândul boierimii „de nobleţe“, având, în acelaşi timp, şi un efect nefast pentru construirea identitară a unei clase de mijloc, în speţă, burghezia, care s-a dezvoltat cu greutate şi din lipsa unui învăţământ orientat practic. La începutul secolului al XIX-lea, meseriaşii din Principate sunt, în general, străini (italieni, francezi, nemţi etc.). De aceea, rămâne remarcabilă pledoaria lui Ion Ghica pentru deprinderea meşteşugurilor în şcoli de meserii: „ar fi fatal să nu avem dulgheri, tâmplari, zidari, croitori, cizmari şi să avem numai oameni stropiţi cu literatură şi cu filosofie“. Teoretic, sistemul birocraticadministrativ se bazează pe delimitarea competenţelor şi pe meritocraţie. Practic, atât din cauza instrucţiei precare, a inexistenţei unei specializări a funcţionarilor publici, dar mai ales a persistenţei metehnelor fanariote, proliferează negoţul şi traficul de slujbe. Mita, nepotismul, cumetriile, protecţionismul, într-o sintagmă, reţelele clientelare ale boierilor (care consfinţesc, de fapt, ierarhiile tradiţionale şi perpetuează acelaşi tip de mentalitate) stau la baza formării statului român în varianta sa modernă. Pattern-ul angajărilor în aparatul de stat, putred de corupţie, se conservă şi în epoca apariţiei partidelor politice (autoarea dă exemplu o situaţie prezentată, în 1901, Parlamentului de către Lascăr Catargiu, ministru de Interne: dincolo de gradul slab de pregătire a poliţiştilor, se constată politizarea abuzivă a sistemului, la Poliţia Capitalei, „din 271 de angajaţi, Partidul Liberal, venit la putere, a dat afară 230; când a venit rândul Partidului Conservator, acesta a concediat 250“). Nu altfel stau lucrurile în zona ecleziastică, unde hirotonisirea se cumpără pe bani. S-au făcut şi în acest domeniu progrese, prin profesionalizarea clerului şi transformarea preotului întrun „apostol“ al modernizării satelor (acesta beneficia de anumite avantaje). Se încearcă şi reformarea Bisericii, prin integrarea ei în sistemul administrativ, dar şi impunerea, prin lege, a unei misiuni sociale şi caritabile (Biserica era doar administrator al „Cutiei milelor“, dar nu şi contributor direct). Satul românesc, descris în culori sumbre de călătorii străini, va fi greu de supus mutaţiei comportamentale. Sărăcia, combinată cu beţia şi lenea mojicilor, în ciuda directivelor oficiale, ţine universul rural într-un ev mediu prelungit (şi în alte ţări, inclusiv occidentale, situaţia ţăranilor e relativ asemănătoare). Tabloul ar putea fi îmbogăţit şi cu alte amănunte, am selectat însă problemele principale ale începutului modernizării societăţii româneşti, desfăşurate narativ în cele trei mari secţiuni ale cărţii. Iar peisajul are un puternic aer de familiaritate, chiar dacă el reconstituie o lume de acum aproape două secole.
Starea de neîmplinire şi de provizorat este prilej de nemulţumire şi pentru unii dintre contemporani, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu citând, în concluzii, dintr-un articol din Predicatorul Ecleziastic, din 1857, o luare de poziţie care denunţă năravul „chiverniselii“ şi al „cârpelii“, ascunderea sub „plapuma «lefşoarelor» din cancelarii“, statul la „mila“ guvernanţilor: „...de nu ne vom aşterne pe muncă... în veci nu ne procopsim, în veci vom tăia câinilor frunză, în veci vom fi cerşători, aşteptând de la ţară să ne arunce câte o bucăţică de pâine, în veci vom fi robii altora care, spre a ne scăpa de lenevire şi trândăveală, vor întinde gârbaciul şi bicele pe spinarele noastre ca să ne facă să muncim şi să ne facem oameni, scăpându-ne şi de cârpăceala trenţelor, căci altfel nu se poate, altfel pierim cu totul...“. Speranţa într-un „factor mobilizator“ din afară leagă, observă autoarea, trecutul şi prezentul nostru plin de dezamăgiri.
Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti. 1750-1860 este un volum instructiv şi, sper, alarmant (nu e puţin lucru să vezi în oglinda protomodernităţii trăsăturile negative ale unei societăţi, zice-se, postmoderne), dar şi delicios, mai ales pentru îndrăgostiţii de parfumuri lexicale arhaice.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara