Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
În numele tatălui de Cronicar


A trecut neobservat un document teribil publicat de Bujor Nedelcovici în suplimentul ,Aldine" al ziarului ROMÂNIA LIBERĂ din 7 octombrie şi care trebuie adăugat la dosarul virtualului "Proces al comunismului". Pentru uzul tinerilor cercetători interesaţi să cunoască - şi cum ar putea-o face mai bine decît din destine individuale? - în ce a constat oroarea dictaturii comuniste. După ce şi-a comentat exemplar dosarul de Securitate în volumul Un tigru de hîrtie, scriitorul s-a simţit dator să meargă mai departe: să-l privească în ochi şi să-l aducă şi sub ochii noştri pe torţionarul tatălui său din 1958-59, pe atunci locotenentul de Securitate, azi colonelul pensionar Gheorghe Momai. L-a găsit în august anul acesta, la Vălenii de Munte. O scurtă recapitulare a faptelor prefaţează discuţia înregistrată pe bandă. Grigore Nedelcovici, fost ofiţer în ,armata burgheză" şi membru al Partidului Liberal, septuagenar bolnav de plămâni şi de inimă, e arestat în 1958 şi, după şase luni de interogatorii la Securitatea din Ploieşti (anchetatori: Gh. Momai şi Ioan Teodorescu), i se înscenează un proces sumar la care asistă şi fiul lui, avocat stagiar. Preşedintele completului de judecată e un fost coleg de facultate al acestuia, judecătorul Gheorghe Şerbănescu (despre care aflăm că şi-a terminat glorios cariera cu grad de general în anii '90, cînd Ionescu-Quintus era ministru al Justiţiei). Tînărul, pe atunci, judecător nu admite nici o probă în apărare, îi interzice inculpatului dreptul la cuvînt şi îl condamnă la 8 ani de închisoare pentru ,uneltire contra ordinii sociale" (vorbise între prieteni despre pensia mică şi despre nădejdea în americani). Trecut, în condiţii de exterminare, prin penitenciarele de la Ploieşti, Galaţi, Piteşti şi Jilava, bătrînul domn tot mai bolnav îşi pierde minţile, e eliberat din aceast cauză după "doar" patru ani în care familia nu a ştiut nimic de dînsul şi, la puţin timp după aceea, moare. între timp, fiul lui, dat afară din Barou, e trimis la "reeducare, la munca de jos", pe şantiere, timp de 12 ani. Acum, în august 2005, el vrea să ştie de la securistul-anchetator Momai ce s-a petrecut în cele şase luni precedente procesului, prin ce mijloace l-a constrîns pe tatăl lui să recunoasc acuzaţii false, asupra cărora bătrînul, a revenit în alt interogatoriu, afirmînd că "a fost bolnav şi nu mai ştia ce spune". Gheorghe Momai explică doar că nu el personal bătea, era unul, Blidaru Nicolae, "folosit la ăştia, mai fanatici, care erau mai ai dracului (s.n.), ăsta era fără Dumnezeu... nu se uita...". Bujor Nedelcovici a venit însă cu cópii ale interogatoriilor semnate de omul din faţa sa şi de Ioan Teodorescu şi mai ştie de la martori că tatăl său bolnav de TBC era pus să doarmă pe ciment, într-o celulă fără aer, în care se putea respira doar pe sub uşă. "Dacă sîntem în 2005 şi dacă tot ce s-a întîmplat atunci era prin '59-'60, deci, după 45 de ani, eu stau în faţa dumitale şi îţi privesc ochii, adică te văd aşa cum te-a văzut tatăl meu, timp de şase luni zi de zi cînd îi luai interogatoriile... Şi dacă eu sînt fiul lui, înseamnă că ai putea să consideri că îl ai în faţă pe colonelul Grigore Nedelcovici care te priveşte şi te întreabă ŤDe ce ai făcut asta? De ce m-ai chinuit?ť" - îşi transcrie fiul vocea de pe bandă. Momai se mulţumeşte să răspundă senin că "aşa era pe atunci" şi că "nu eram numai io acolo, era pînă la şeful ăla, de la Direcţia generală de cercetări penale de la Bucureşti. |ştia mergeau cu soluţii din astea şi io cum?... io cum?" Şi totuşi, după căderea comunismului, cum se simte cel ce a slujit înfăptuirii unor crime premeditate, n-are nici o răspundere? - vrea să ştie scriitorul. "Am zis că s-a făcut, dom'ne, şi nişte greşeli, dom'ne, dar nu pot să analizez fiecare caz în parte şi

O să-mi aduc aminte cum a fost la ăla, cum a fost la alţii... ş...ţ nu eram de capul meu, nu eu tăiam şi spînzuram". Torţionarul pensionar (ce şi-a continuat cariera pînă în iulie '90, "la cadre") doarme liniştit în gospodăria lui din Văleni, se îngrijeşte la "policlinica noastră" din Ploieşti, unde se întîlneşte cu alţi "rezervişti" asemeni lui şi crede că n-are nici o vinovăţie şi nici o răspundere. Ca şi în cartea în care îşi comentează dosarul de urmărire, Bujor Nedelcovici se ridică deasupra cazului său, dîndu-i semnificaţii de memento: "Pentru a evita concluziile, dar nu problema esenţială, putem spune că Răul nu este banal şi nici stupid. Un regim despotic şi totalitar poate naşte monştri cu ochi albaştri şi purtând o pălărie de paie pe cap, fără să aibă reprezentarea dezumanizării în care au căzut, dar cu conştiinţa că îndepliniseră un rol şi un scop partinic. Şi, în fond, care este ultima explicaţie că am vrut să-l întâlnesc pe ofiţerul de Securitate care l-a anchetat pe tatăl meu? Am dorit să-l privesc în ochi şi să-l văd în carne şi oase pe cel pe care l-a văzut tatăl meu în fiecare zi, vreme de şase luni. Tot timpul cât am stat de vorbă cu el, eu eram tatăl meu şi parcă îi spuneam că nu a reuşit să-l chinuiască şi să-l omoare. Nici pe el şi nici pe mine. Ceva rămâne din suferinţă şi uneori poate să se întruchipeze în altcineva sau poate în fiul celui ucis, care să-i amintească... să le amintească şi celorlalţi...".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara