Numărul curent: 29

Numerele 36, 37, 38, 39 din 2013 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
În numele fiului de Ioana Pârvulescu


A-l raporta pe Mateiu Caragiale la Caragiale-tatăl este un loc comun al criticii literare. Se uită, în schimb, sistematic, că în familia Caragiale mai există un fiu care a încercat să fie scriitor şi că, dacă tot ne lăsăm ispitiţi de comparaţii familiale, cea între Mateiu şi Luca (Luky) e la fel de importantă şi, poate, mai lămuritoare. Cel dintîi este �copil din flori şi de pripas", cel de-al doilea e legitim, cel dintîi e recalcitrant, singuratic, cu ambiţii tari, înecate în vis şi fantezie, cel de-al doilea e deschis, prietenos, ştiind fără efort să se facă iubit. Dacă grija paternă e echitabil împărţită, în schimb preferinţa tatălui pentru mezinul Luky e neîndoielnică. Îl crede un copil deosebit (s-a născut după moartea celor două fetiţe) şi are multă încredere în viitorul lui. Oricît de puţină distincţie ar face I.L. Caragiale între cei doi băieţi, care au parte dreaptă de sprijinul lui, viaţa însăşi îl defavorizează pe Mateiu. Invitat uneori să locuiască în noua familie a tatălui, Mateiu se simte un intrus şi se închide şi mai mult în sine. Fie din firesc mimetism, fie din moştenire genetică, amîndoi fiii scriu literatură şi amîndoi se depărtează cît mai mult în ceea ce scriu de �lumea lui Caragiale". Dar numai unul reuşeşte să-şi impună numele în istoria literaturii române: tocmai cel de la care tatăl nu spera prea mult, tocmai cel cu care avea conflicte, tocmai cel mai puţin iubit. La Luky Caragiale literatura nu e o preocupare vitală, ceea ce scrie pare un joc graţios şi, fie-mi iertat clişeul, lipsit de griji. Versurile lui vag simboliste (publicate, în volum, postum, abia în 1972, de Barbu Cioculescu) nu ajung la un timbru propriu, au mai degrabă acea expresivitate involuntară a oricăror prime încercări. Mai interesant este experimentul romanesc pe care-l face cu Ioan D. Gherea, (prietenia Caragiale-Gherea se preia şi de către generaţia următoare), dar în care e imposibil de spus cît se datorează unuia şi cît celuilalt. Romanul cu doi autori se numeşte Nevinovăţiile viclene şi a fost publicat în Viaţa Românească în deceniul al doilea al secolului XX. A fost socotit roman libertin, acuzat chiar de pornografie, ceea ce
l-a pus într-o situaţie delicată pe directorul revistei, Garabet Ibrăileanu. Paul Zarifopol este cel care apără cartea, cu argumente spirituale şi convingătoare. În versiunea pe care am citit-o (publicată în 1969 la Editura Tineretului), deşi nu se menţionează nici o intervenţie în text, acuzele nu numai că nu se justifică, dar sînt de-a dreptul ridicole. Subiectul este o idilă între doi adolescenţi, Sanda, o fată de 13 ani şi Radu, cu doi ani mai mare, petrecută într-o vacanţă de vară, într-un cadru natural aproape eminescian, idilă care nu trece de faza primelor sărutări. Motourile romanului, într-adevăr, trimit spre zone literare mai periculoase: �Minunat lucru este nevinovăţia ! Din păcate însă, greu poate fi păstrată şi uşor pierdută" (Kant, Metafizica moravurilor) şi �La dreapta crucii stă diavolul" (Proverb spaniol). Ceea ce e remarcabil în roman sînt intersectările de planuri între trei vîrste diferite (pe lîngă fata aflată la vîrsta descoperii propriului trup mai sînt unchiul şi mătuşa, cu dramele lor, şi copiii mici, adevăraţii nevinovaţi). Bine scris, cu un uşor aer de Ionel Teodoreanu avant la lettre, de un erotism difuz menţinut la nivelul sugestiei, romanul nu merită să fie uitat, măcar pentru atmosfera lui foşnitoare, plină de aripi de zburător. După acest roman I. D. Gherea, a renunţat la literatură, (va mai scrie doar, la bătrîneţe, evocări) şi s-a ocupat de filozofie. Coautorul, Luky Caragiale, moare la numai 8 ani după tatăl său şi înainte de a împlini 30 de ani. Poate că o viaţă mai lungă ar fi cristalizat încercările lui artistice şi ar fi justificat speranţele tatălui. Aşa, el rămîne pentru istoria literară doar fiul lui Ion Luca Caragiale şi fratele lui Mateiu.

La data cînd scriu acestea, sînt zece ani şi şapte luni fără opt zile de cînd mă aflu în stare seniorială şi aşa voi rămîne pînă la moarte. Dar, cu ştiinţă şi dinadins prin însuşi faptul însuşirii averii, a fost virtual stabilită stingerea stirpei mele astfel cum o hotărîsem dinainte eu însumi, pentru a-i cruţa în viitor restriştile cu care soarta, ca şi propria mea neîndemînare într-un moment al vieţii m-au pedepsit, şi pe care urmaşii mei n-ar fi avut poate puterea şi răbdarea de a le îndura. (Bucureşti, 10 ianuarie 1934)

Omul pe care l-a construit cu atîta migală Mateiu Caragiale în viaţa reală este poate cea mai impresionantă creaţie a sa şi cel mai de temut rival al personajelor sale.
E prea uşor să socoteşti ridicolă această dorinţă de a-ţi depăşi propriul destin, de a-l schimba pînă la a-l face de nerecunoscut. Majoritatea scriitorilor fac asta numai în cărţi, unde transformările prinţilor în cerşetori şi a cerşetorilor în prinţi, a lui Jekyll în Hyde şi invers sînt admise cu seninătate. Mateiu Caragiale o face şi în viaţă, cu o voinţă uimitoare. Cel mai surprinzător gest al său este acela de a se căsători cu Marica Sion, pe cînd el însuşi avea 38 de ani, iar ea 63, numai pentru a lua loc, definitiv, într-un arbore genealogic nobiliar. O indiferenţă atît de deplină la implicaţiile morale ale gestului, la �gura lumii", la artificialitatea şi zădărnicia ultimă a dorinţei sale pare mai aproape de legile ficţiunii decît de cele ale realităţii.
Jurnalul lui, scris în franceză între 1927 şi 1935, (Al. Oprea, Mateiu I. Caragiale - un personaj. Dosar al existenţei, Muzeul Literaturii Române, 1979, versiunea românească, pe care nu am respectat-o decît parţial în citatele de aici, Taşcu Gheorghiu), pentru uz propriu, �uniquement pour moi", e o dovadă în plus a acestei auto-ficţiuni convingătoare. Contactele lui Mateiu Caragiale cu realitatea sînt îndeobşte de o ciudată lipsă de �realism". Călătoriile, în care îl atrag palatele, stemele, însemnele senioriale, aniversările de tot felul (inclusiv acelea ale primirii unor distincţii oficiale), obsesia cifrelor şi a simbolurilor creează un personaj bizar. Un pic îngroşat ar putea intra în galeria urmuziană, ca alcătuit din papion, arbore genealogic, blazon şi nevastă �bătrînă şi legitimă". În acelaşi timp însă se distinge în paginile jurnalului şi omul viu, solitarul neînţeles, cu o viaţă de un inefabil, kafkian tragism. Ciudăţenia lui, de om şi de personaj literar totodată, nu a scăpat contemporanilor. În Gândirea (martie 1938), Cezar Petrescu, unul dintre puţinii prieteni pomeniţi şi în jurnal, evocă prima întîlnire cu Mateiu Caragiale, imediat după război. Locul întîlnirii i se potriveşte acestuia din urmă: în anticamera ticsită a unei Excelenţe, a unui puternic al zilei. Iată-l pe veşnicul solicitant Mateiu Caragiale: �Un singur şi ciudat personagiu, pe scaunul de-alături, nu arătase nici un semn de impacienţă. Neclintit, absent, cu bărbia scufundată într-un guler înalt, tare, demodat, răsfrînt la colţuri, se uita în gol, cu o mînă sprijinită în bastonul puţin depărtat de el, în atitudinea cunoscută şi hieratică a palidelor fotografii dintre anii 1900-1914 [...]. Aşezat picior peste picior, cu pălăria întoarsă cu gura în sus pe-un genunchiu şi cu mănuşile aruncate înlăuntru, sprijinindu-şi palma în bastonul înalt, vecinul meu părea decis să aştepte în aceeaşi rezignată şi totuşi distantă imobilitate, pînă ce vom intra toţi la Ministru, pînă ce vom ieşi toţi dela Ministru, pînă ce vom pleca toţi, pînă ce va pleca şi Ministrul, şi Şeful de cabinet, şi portarul de-afară". Privitorul, Cezar Petrescu, are impresia că omul a uitat unde se află şi ce vrea. Îi analizează în continuare ţinuta, care tinde să se substituie omului însuşi: jacheta din stofă scumpă, imperceptibil uzată, pantalonul amintind vag de culoarea oului de raţă, cravata cu nodul lat şi cu acul înfipt după tradiţia dandysmului de pe vremea lui Oscar Wilde şi a lui Aurelian Scholl, inelul cu piatră la un deget, inel cu camee pe altă mînă, păr cărunt pieptănat cu grijă. În agendele lui Mateiu Caragiale (1923-1936) sînt numai urmele acestei preocupări pentru ţinută, consemnări ale unor cumpărături vestimentare şi ale preţului acestora.

Un an de solitudine şi izolare, care a fost de asemenea un an climateric, mi-a permis să mă dedau unor introspecţii susţinute şi profunde (25 martie 1935)

Într-un anume sens agendele, deşi cu notaţii telegrafice, de-a valma în română şi-n franceză, au mai multă viaţă decît jurnalul. Din cuvinte ca: febră, ventuze, Cabinet Barbu Ştirbey, cutremur de pămînt, invazia musculiţelor galbene, Cabinet Maniu, Fundulea (la moşie), corecturi la Craii..., Cabinet Vaida, liliacul şi castanul înfloriţi, contract Editura Fundaţiei, apare Gândirea cu Sub pecetea tainei, Cina, Dineu SSR pentru Colette, Derby roumain, Cave, age, tace, incendie maison Tuschki Caragiale, Sionu - culesul porumbului, aniversare Marica, demisia din SSR etc., viaţa reală se reconstituie cu mai multă pregnanţă decît din jurnalul propriu-zis, adesea impersonal. Un episod romanţios din agende este legat de dragostea lui Mateiu Caragiale (ultimul amor) pentru Eliza Băicoianu, care - spun comentariile lui Barbu Cioculescu - anima viaţa muzicală a capitalei. Ea avea 52 de ani, cu 4 mai mult decît îndrăgostitul, şi i-l prefera lui Mateiu pe compozitorul G.D. Kiriac. Şi în ipostază de îndrăgostit, Mateiu Caragiale este atipic: o copleşeşte pe doamna în chestiune cu gesturi simbolice, costisitoare (�I-am dus Elizei Băicoianu o cutie cu bomboane", �I-am dus Elizei Băicoianu 100 de maci de grădină, roşii", �I-am dus Elizei Băicoianu 125 de maci de grădină, aproape toţi roşii") şi face din dragoste un act de voinţă, ca în tot ce întreprinde în viaţă. Cînd vede că rezultatul e nul, are reacţia de ciudă a celui căruia nu i-a reuşit o tranzacţie şi dă vina pe �adversar": �M-am prăjit zdravăn în afacerea cu Eliza Băicoianu. Alegerea mea a căzut asupra unei femei de lume, nici laie, nici bălaie, cu patru ani mai în vîrstă decît mine, cu o legătură dezgustătoare (�avec collage dégûtant"), săracă, lipsită de eleganţă şi divă păguboasă, cabotină". Nu în ultimul rînd, pe fostul îndrăgostit îl supără cheltuielile mari, care nu au dat nici un rezultat.
Cele mai frumoase pagini autobiografice sînt totuşi în jurnal, în momentele rare în care Mateiu Caragiale priveşte înapoi, fără iluzii, spre viaţa lui. Orice urmă de mîndrie dispare, orice dorinţă se topeşte în melancolia gîndului că, poate, s-ar fi putut şi altfel, că drumul ales a fost, din capul locului, greşit: �Să fi fost fără să-mi dau seama propriul meu duşman, printr-un instinct de autodistrugere...?" (29 aprilie 1934, cu doi ani înainte de a muri). Aici se află şi un impresionant autoportret al scriitorului: �Este pe bulevardul Carol 61, colţ cu strada Olari, o casă particulară cu un etaj şi un subsol ridicat. Nu-mi dau seama de ce, această clădire care n-are nimic deosebit îmi plăcea atît de mult acum douăzeci de ani, încît îmi spuneam că dacă mi s-ar fi întîmplat să fac o frumoasă afacere, voi căuta s-o cumpăr. În serile din urmă, trecînd prin faţa ei, mi-am amintit de asta şi mi-am găsit mai mult decît o asemănare cu ea. Ca şi mine, e demodată, un pic şubrezită şi prost îngrijită". Poate că din cauza unor asemenea rînduri Mateiu Caragiale place mai ales poeţilor.