Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
În lumea dansului clasic de Liana Tugearu

La Opera Naţională Bucureşti

În luna decembrie, Opera bucureşteană a prezentat ultima premieră de balet, alcătuită din două lucrări – o piesă dinamică, neoclasico-modernă intitulată DSCH (aluzie la numele compozitorului muzicii, Dmitri Şostakovoci) şi una datată, desuetă, The Dream (pentru care avem de mult şi titlul ei în limba română, Visul unei nopţi de vară, cît şi varianta ei coregrafică românească, creata de Mihaela Atanasiu).

DSCHeste creaţia lui Alexei Ratmansky, a cărei premieră a avut loc la New York City Ballet, în 2008. În acest spectacol, muzica lui Şostacovici (Concertul nr.2 pentru pian şi orchestră în Fa major, op.102), sub bagheta dirijorului Cristian Sandu, este pusă coregrafic în valoare de o suită de duete şi trio-uri exuberante, într-o curgere vivace, în strânsă şi inspirată legătură cu muzica. Ingenios şi surprinzător, liniaritatea unei compoziţii coregrafice este întreruptă de schimbări rapide de direcţie şi de poziţie. Coregraful a venit firesc şi cu echipa sa, costumele fiind semnate de Holly Hines şi lighting desing-ul de Mark Stanley, iar maestrul de repetiţii care a urmărit preluarea coregrafiei de către dansatorii bucureşteni a fost asistenta sa Laura Contardi, după care dansatorii au lucrat cu maeştrii de repetiţii Corina Dumitrescu şi Gigel Ungureanu. În piesă au fost implicaţi foarte mulţi solişti ai Operei, aproape douăzeci, în suitele de cupluri şi triouri, care se derulau vertiginos, dintre care vom aminti cuplul Sena Hidaka şi Henry Dowden şi trio-ul Bianca Fota, Takahiro Tamagawa şi Shuhei Yoshida, fără ca tot restul soliştilor să fi fost sub nivelul acestora, toţi preluînd, fără rest, stilul neoclasico-modern al coregrafului pe care l-au pus excelent în valoare.

The Dream, cealaltă lucrare din partea a doua a spectacolului, este a treia piesă coregrafică de Sir Frederick Ashton, preluată de actualul director al Baletului Operei Naţionale Bucureşti, Johan Kobborg, în repertoriul Operei bucureştene, de la Opera din Londra, în doar doi ani. Creată de coregraful englez în 1964, pe muzică de Felix Mendelssohn, piesa are astăzi acelaşi aer desuet ca şi lucrarea din 1963 a aceluiaşi, Marguerite şi Armand, introdusă şi ea în repertoriul ONB la o altă premieră tot din 2015, după ce în 2014 a fost preluat spectacolul La fille mal gardée, creaţia lui Ashton din 1960. Dacă această din urmă lucrare cunoscuse o variantă reuşită a Alexei Mezincescu, din 1980, concepută pe aceeaşi linie a baletului comic, ultima preluare, The Dream, a avut o variantă mult mai complexă, cu titlul întreg shakespearean, Visul unei nopţi de vară, concepută în 1989 de Mihaela Atanasiu, precum şi o alta din 2003, o reducţie comică, modernă, a belgianului Marc Bogaerts, pe muzica lui Virgil Popescu, muzică distinsă cu premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România – deci creaţii aparţinând direct scenei bucureştene. La toate acestea putem adăuga şi valoroasa piesă a lui John Neumeier, cu acelaşi subiect, venită în turneu la Bucureşti încă din 1980. Toate aceste montări ne-au format ochiul şi gustul, constituindu-se totodată în termene de comparaţie. Revenind la The Dream, dacă parţile comice din La fille mal gardée ale aceluiaşi coregraf au fost reuşite, cele din actuala premieră n-au mai izbutit să se încarce cu acelaşi umor. Redusă la un singur act şi renunţând la unele personaje şi situaţii, versiunea lui Sir Frederick Ashton, în ciuda renumelui coregrafului englez, nu a atins nici în viziune, nici în ţesătura coregrafică, nivelul altor variante văzute anterior pe scena bucureşteană. Pas de deux-urile au fost lipsite de consistenţă şi imaginaţie coregrafică, iar dansul de debut al spectacolului, al zânelor din suita Titaniei, părea o compoziţie pentru fetiţe de grădiniţă. Spectacolele neoclasice, pe care le putem vedea curent pe TV MEZZO, ne ţin la curent cu evoluţia acestui gen care, fără a părăsi bazele academice, s-a îmbogăţit substanţial, datorită fanteziei unor coregrafi contemporani, precum Jean- Cristophe Maillot sau Thierry Malandain, ultimul venind şi la Bucureşti la ediţia din 2011 a Festivalului Enescu. Ori spectacolulThe Dream al lui Sir Ashton este vizibil ancorat într-o etapă de mult depăşită. În acest context, interpreţii, oricât de buni, Alina Cojocaru în Titania, Dawid Trzensimiech în Oberon, şi perechile de îndrăgostiţi, Andra Ionete (Helena), Liam Morris (Demetrius), Bianca Stoicheciu (Hermia) şi Henry Dowden (Lysander), nu au putut salva spectacolul. A făcut notă aparte Alistair Beatti în Bottom şi a excelat – ca şi în alte partituri de pe scena Operei – Shuhei Yoshida în rolul lui Puck, rolul cel mai bine construit coregrafic.

Principala problemă a Baletului Operei Naţionale Bucureşti nu este însă reuşita sau nereuşita unei premiere, ci situaţia generală a celei mai importante companii de balet din România. Am mai abordat subiectul după premiera Giselle, din 2015, datorată danezului Johan Koborg şi americanului Ethan Stiefel, după ce acelaşi spectacol fusese montat pe scena Operei bucureştene de Vasile Marcu în 1962 (cu acest rol Magdalena Popa luase premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la Festivalul Internaţional de la Paris, în 1965) şi de Mihai Babuşka în 2009 (dansat cu mare succes la Madrid, aşa cum a consemnat într-o cronică Gelu Barbu). Mă întrebam atunci „oare trebuie să înlocuim toate creaţiile coregrafilor români, iar ceea ce nu putem înlocui să scoatem pur şi simplu din repertoriu? Care mai este vocea noastră în concertul coregrafiei internationale?” Dacă, să presupunem, am fi invitaţi în acest moment să participăm la un Festival Internaţional cu o creaţie proprie, Baletul Operei Naţionale Bucureşti nu ar avea cu ce să se prezinte, căci nu mai are în repertoriu nici un creator autohton. Dacă ar trebui, într-adevăr, să preluăm ceva de la Baletul Operei din Londra ar fi respectul pentru creaţia proprie, pentru toate creaţiile acestei instituţii, începând cu cele ale Floriei Capsali, primele balete româneşti, Nunta în Carpaţi şi Demoazela Măriuţa, continuând cu spectacolele celor trei coregrafi, care montau fiecare câte un spectacol în fiecare stagiune, Oleg Danovski, Tilde Urseanu şi Vasile Marcu, făcând astfel ca repertoriul de balet al Operei să fie de o amploare nemaiatinsă ulterior, urmaţi de tot ce au creat apoi Alexa Mezincescu, Ioan Tugearu, Mihaela Atanasiu, Doina Andronache, Mihai Babuşka şi ultimul, dar nu cel din urmă, Gigi Căciuleanu. Dar cel mai grav lucru nu este ignorarea creaţiilor anterioare, ci lipsa unui ambient propice pentru formarea altor coregrafi pe această direcţie de dans, care, cu onor, moare. O rană care nu ştiu cum se va putea vindeca. Oare cât timp mai trebuie să treacă până când forul tutelar, Ministerul Culturii, se va hotărâ să se aplece asupra dramei a două instituţii de artă de prim rang din România, Opera Naţională Bucureşti şi Opereta? Dacă istoricul de artă, care sunt, a tresărit de bucurie, când Comisia Monumentelor şi-a recăpătat dreptul de veto, cronicarul de dans stă cu inima stânsă de câţiva ani, căci nu mai are de consemnat nici o lucrare românească de balet pe prima scenă a ţării.

La Opera Naţională Iaşi La Opera din Iaşi lucrurile sunt mult mai echilibrate. Acolo au fost găsiţi şi în România creatori de valoare, iar repertoriul balansează între piese moderne şi clasice, cu egală deschidere. Penultima premieră a Baletului Operei ieşene, pe care am putut-o vedea şi la Festivalul Naţional de Teatru din 2015 de la Bucureşti, Imagine all the People, este creaţia modernă a lui Gigi Căciuleanu, iar ultima premieră, din luna decembrie a anului trecut a fost baletul în două acte Don Quijote, de Ludwig Minkus, pus în scenă de Ileana Iliescu, artistă emerită, care l-a dansat, ca primă balerină la Opera din Bucureşti.

Sub bagheta dirijorului Traian Ichim, şi în decorurile şi costumele Adrianei Urmuzescu, scenografă a numeroase spectacole de balet la Operele din Bucureşti, Iaşi, Timişoara şi Constanţa, a fost reînviată varianta creată de Marius Petipa în 1869 şi remodelată de Alexander Gorski în 1900, pe muzica lui Ludwig Minkus. În România au pus în scenă acest balet Vasile Marcu în 1970, în el dansând şi Ileana Iliescu şi Mihai Babuşka în anul 2000. Fără a putea pune în valoare personajul principal, toate variantele spectacolelor de balet, de pretutindeni, sunt cu precădere pretext pentru dansuri spaniole, pline de fervoare, în ele rezidând miezul spectaculos al montărilor. O foarte bună primă balerină a trupei ieşene, Kotomi Hoshino, a fost o Quitri strălucitoare, alături de partenerul ei Vlad Mărculescu, cu o tehnică şi o linie la fel de frumoase în Basil, iar perechea secundă, Monica Ailiesei în Mercedes şi Dumitru Buzincu în Espado, a dovedit aceeaşi remarcabilă stăpânire a dansului specific spaniol. Ovidiu Ciobotaru, în Don Quijote, palidă umbră a personajului lui Cervantes (al cărui nume nu este măcar pomenit în program), face figură onorabilă în acest rol, atât cît îi permite coregrafia, care este mai mult o plimbare, profilul personajului conturâdu-se mai mult prin obiectele din preajma sa, cărţile, suliţa şi casca de cavaler, decât prin mişcare, în timp ce Cătălin Caracaş, „împrumutat” de la Opera din Bucureşti, a dat nuanţa de comic potrivită rolului lui Sancho Panza, pe care-l dansează de mulţi ani. Cel mai mare cîştig pentru Compania de balet a Operei Naţionale Iaşi a fost faptul că Ileana Iliescu, care a pus în scenă prezenta variantă a spectacolului, a reuşi să transmită tuturor balerinilor ieşeni ceva din propria sa fervoara şi dăruire, care i-au caracterizat întreaga carieră, spectacolul fiind, în ansamblu, unul plin de culoare spaniolă, la propriu şi la figurat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara